Liturghia tainică a minții sau Despre PAZA GÂNDURILOR / Pr. Ioan C. Teșu

Lucrarea specifică a omului este o „liturghie a minții”. Templul este locașul sfânt al sufletului și al trupului, care este sădit de Dumnezeu. Altarul este masa nădejdii, așezată în acest templu. Pe ea se aduce de către minte și se jertfește gândul întâi născut al fiecărei întâmplări.

Sfântul Marcu Ascetul

*

Potrivit asceticii ortodoxe, principala cauză a împrăștierii gândurilor și a rătăcirii minții a constituit-o ruperea legăturii dintre minte și inimă și are la bază neștiința sau necunoașterea rațiunilor bune ale creației. De aceea, paza gândurilor și a minții înseamnă un efort continuu de a ne spiritualiza gândurile, ideile, prin referirea lor la Dumnezeu. În acest mod, mintea devine neîmprăștiată, curată, nescindată și unitară, ajungând să se coboare în inimă și să se unească, în stare de rugăciune, cu Dumnezeu.

Prin curățirea ei, când își reia vrednicia sa naturală, simplă și esențială, când se eliberează de alipirile și mișcările trupești și sufletești naturale, dobândind strălucirea și stăpânirea de sine, mintea, din starea de potență, devine minte în lucrare.

În lucrarea de dobândire a discernământului spiritual, o primă metodă, pe care ne-o recomandă Părinții filocalici, este paza sau supravegherea gândurilor și punerea lor, de la prima ivire, în legătură cu Dumnezeu și cu numele Său mântuitor, prin rugăciunea minții. Modul în care trebuie să luptăm cu gândurile noastre și cu ispitele exterioare și în care să ne păstrăm curăția gândurilor și pacea minții, ni-l descrie Sfântul Marcu Ascetul.

Sfântul Marcu Ascetul vorbește despre om în calitate de „biserică”, de „templu”, de structura eclesiologică a ființei umane. Lucrarea specifică a omului este o „liturghie a minții”. El spune că templul este locașul sfânt al sufletului și al trupului, care este sădit de Dumnezeu. Altarul este masa nădejdii, așezată în acest templu. Pe ea se aduce de către minte și se jertfește gândul întâi născut al fiecărei întâmplări. În acest templu al sufletului uman se află „sfânta sfintelor”, în care Hristos intră la Botez, ca Înaintemergător. El, Arhiereul ceresc, primește găndurile întâi născute ale minții și le mistuie în focul dumnezeiesc.

Așadar, potrivit Sfântului Marcu Ascetul, orice gând care apare în planul conștiinței noastre trebuie închinat, din prima clipă, lui Hristos, pentru a nu fi răpit de vrăjmaș, mintea statornicindu-se astfel în cugetarea la Dumnezeu. Prin închinarea găndurilor ei lui Dumnezeu, mintea este ferită de înțelesurile pătimașe. Locul lor îl iau rațiunile divine, sensurile duhovnicești, toate acestea ducând spre Rațiunea primă și supremă – Logosul divin.

Mintea, în drumul ei spre dobândirea discernământului, se curăță de toate înțelesurile pătimașe, de orice cugetare trupească, materialnică. Aceasta este nepătimirea de la sfârșitul înțelepciunii prin fapte. Aceasta este treapta celor începători, la care se ajunge prin înfrânare.

Părinții filocalici vorbesc despre „moartea mistică a minții”, de „golul minții”, de „odihna minții în casa Treimii”. Sporind în cunoașterea lui Dumnezeu, în lumina cunoștinței, cei desăvârșiți primesc conștiința neștiinței lor. Mintea este, acum, acoperită de abisul luminii dumnezeiești. Ea străvede tainele vieții duhovnicești și vede înainte cele viitoare, devine transparentă (…), dobândind adevărata pace, care este mult mai înaltă decât liniștea gândurilor. Mintea curățită devine întru totul „soare”, „cer înstelat”, iar lucrarea ei este „liturghia tainică a altarului ceresc”, „liturghia tainică a minții”.

Mintea devine necolorată, neîmpărțită, fără chip, fără formă, fără calitate, fără cantitate, cercetând și cugetând înăuntrul mișcării inimii, la cuvintele rugăciunii lui Iisus. Ea contemplă cele dumnezeiești, care sunt de neînțeles, de netâlcuit și de necuprins, „pătimește” în sine întipărirea frumuseții mai presus de fire și atotnegrăită. Se transcende pe sine, într-un act de totală dragoste și dăruire lui Dumnezeu. Intră într-un adânc al minunării și uimirii, ce-i umple inima de o lucrare duhovnicească și o dulce bucurie.

Mintea se află atunci într-o mișcare extatică fără sfârșit și fără întrerupere, în jurul lui Dumnezeu. Aceasta nu are niciodată hotar, pentru că „măreția minunată a infinității dumnezeiești în care se află nu are cantitate, nici părți, nici dimensiuni spațiale și nu este vreo înțelegere care să ajungă a o cunoaște. Starea aceasta are un caracter extatic, este o răpire din partea lui Dumnezeu și se realizează numai prin voința și iluminarea Sa.

Când asupra minții vine focul dumnezeiesc și Duhul Sfânt, ea este stăpânită cu totul de lumina dumnezeiască și învață de la Duhul Sfânt taine înalte și ascunse. Harul Duhului Sfânt îi adună omului mintea și-l face să fie cu luare aminte și smerit, îi aduce aminte de moarte, de păcatele lui, de judecata viitoare și de osânda veșnică; îi face sufletul de se frânge ușor, de plânge și se tânguiește; îi face și ochii liniștiți și plini de lacrimi. Și cu cât se apropie mai mult de suflet, cu atât îl mângâie mai tare prin nesfârșita iubire de oameni a Lui Hristos și prilejuiește minții vederi înalte și adevărate. Mintea lui este răpită în lumina dumnezeiască. Inima i se face blândă și senină și dă la iveală roadele Duhului Sfânt: bucuria, pacea, îndelunga răbdare, bunătatea,compătimirea, iubirea, smerenia, iar sufletul primește o bucurie de negrăit.

Semnele amăgirii sunt cu totul opuse. Astfel, când duhul rău se apropie de om, „îi zăpăcește mintea și o sălbăticește; îi face inima aspră și o întunecă; îi pricinuiește frică, temere și mândrie; îi înăsprește ochii, îi tulbură creierul, îi înfioară trupul; îi iscă, prin nălucire, în fața ochilor, o lumină care nu strălucește și nu e curată, ci roșie; îi scoate mintea din frâu și o îndrăcește; îl mișcă să spună cu gura cuvinte neputincioase și hulitoare. Și cel ce vede acest duh al amăgirii de mai multe ori, se mânie și se umple de furie. El nu cunoaște smerenia, nici plânsul și lacrima adevărată, ci totdeauna se laudă cu bunătatea lui; e plin de slava deșartă și fără înfrânare și temere de Dumnezeu și totdată e stăpânit de patimi. Iar la urmă de tot, își iese cu totul din minți și vine la pierzania deplină.”

********
Pr Ioan C. Teșu, Vise, vedenii, descoperiri – Criterii duhovnicești de discernere, Ed. Credința strămoșească, Iași, (anul?…)

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google photo

You are commenting using your Google account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s