Paradisul pierdut / Olivier Clément

Nostalgia omului este aceea a Paradisului, adică a primei sale condiții, a frumuseții sale originare. Este ceea ce el caută în artă, în sărbătoare, în pasiunea dragostei în care bărbatul și femeia urmăresc o contopire imposibilă în ritualurile „întoarcerii în Paradis” din religiile arhaice și, fără îndoială, în ritualurile mistice de contopire din Asia. Căci Paradisul rămâne în același timp prezent și inaccesibil în miezul lucrurilor, în inima omului.

Măreția cosmică împreună cu slava lui Dumnezeu îi îmbracă pe Adam și Eva „goi” în Paradis, adică oferiți cu toată ființa lor „răcorii serii”, care este inseparabilă de Suflul și de prezența lui Dumnezeu. Or această plenitudine s-a acoperit de un văl. S-a produs o deviere fundamentală care nu încetează să se repete. Soloviov a arătat bine cum această alegere originară a lui Adam, ca „suflet al lumii”, a avut drept consecință apariția unei materii și a unei vieți rămase înafara slavei, unde Dumnezeu intervine treptat, până ce omul va putea din nou să se integreze în această slavă dar, de acum încolo, într-un univers de exterioritate, în care viața este amestecată în chip de nedesfăcut cu moartea. (…)

Rătăcirea constă în stabilirea unei legături de posesie reciprocă între suflet și creatură, înafara lui Dumnezeu, într-o atitudine de respingere a Lui. În locul unei relații de comuniune cu arborele lumii din care se revarsă slava dumnezeiască, sufletul s-a lăsat amăgit de frumusețea pomului, el a vrut să-și însușească existența universală, cedând gândului cel cu poftă trupească, care i-a arătat cele plăcute, gustând pururea din băutura cea amară. Viclenia celui rău, spune Sfântul Maxim Mărturisitorul, a fost – și rămâne – aceea de a abate mintea omului îndreptată spre Dumnezeu, fixând-o în mod prematur pe lucruri sensibile, pe care omul le comandă el însuși; în loc să descifreze în lucruri esențele spirituale, să le exprime și să cultive astfel grădina lumii, făcând să înflorească frumusețea ei, omul ajunge astfel un uzurpator ce nu mai este rege-preot al universului. (…)

Această ruptură dă o consistență paradoxală „neantului” din care omul a fost creat, căscând un hău din neant în întreaga creație și divizând natura umană în autonomii individuale care se opun sau caută să fuzioneze, înlocuind comuniunea cu războiul sau cu posesiunea. În „Scrisoarea despre Păcat”, Pavel Florenski spune că păcatul constă în a se închide în propria sa identitate, în refuzul oricărei bune relații cu celălalt, adică „cu Dumnezeu și cu întreaga creație”, este deci „concentrare asupra sinelui fără ieșire din sine”. Prin aceasta, individul se abrutizează și se descompune; este în același timp „învârtoșarea inimii” și jocul de oglinzi al narcisismului. Asaltat de moarte, el își proiectează angoasa asupra celuilalt, pe care îl posedă până îl ucide.

Despărțirea de Dumnezeu, rătăcirea cea dintâi, devine astfel uciderea celuilalt și – în cele din urmă – eșecul inevitabil al „auto-îndumnezeirii”, ură de sine, până la sinucidere. Covârșind eu de bunăvoie uciderea lui Cain, m-am făcut cu știință ucigaș al sufletului, umplându-mi trupul de viermi și războindu-mă împotriva lui, cu faptele mele cele rele.

*******
Olivier Clément, Cântecul lacrimilor – Eseu despre pocăință, Ed. Patmos, Cluj-Napoca, 2009

AMT Photo 2 Iulie 2021

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google photo

You are commenting using your Google account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s