Boala este o cale prin care putem învăța ceea ce suntem cu adevărat / Din Învățătura Sfinților Părinți

Sf. Efrem cel Nou – Doctor fără de arginți

Nu contează cât de mult sau cât de intens suferim, ci cât de mult înțelegem din aceste suferințe.

Fără ajutorul Revelației dumnezeiești, omul nu poate înțelege originea și cauza suferinței, nici scopul ei.

Dacă cineva își închipuie că viața trebuie să fie o vacanță lungă și plină de voluptăți, atunci oricâtă suferință ar veni asupra lui, aceasta va fi de nesuportat. 

Credința creștină nu este un sistem doctrinar, ci un mod de restaurare a omului căzut. De aceea criteriul credinței – adevărata cunoaștere a lui Dumnezeu – nu este unul intelectual.

Ep. Teofan Zăvorâtul

În momentul intrării în viață, fiecare om, fie el creștin sau nu, trebuie să se aștepte la o seamă de neputințe și lipsuri. Suferința fizică e universală; nimeni nu poate scăpa de ea. De aceea, nu contează cât de mult sau cât de intens suferim, ci cât de mult înțelegem din aceste suferințe. Înțelegerea este totul.

Dacă cineva își închipuie că viața trebuie să fie o vacanță lungă și plină de voluptăți, atunci oricâtă suferință ar veni asupra lui, aceasta va fi de nesuportat. Dar, dacă cineva consideră că viața sa reprezintă un timp de pocăință, îndreptare și curățire, atunci suferința și durerea devin nu numai suportabile ci și folositoare.

Despre atitudinea creștină în fața bolii, Sfântul Ambrozie scrie următoarele: „Dacă nevoia o cere, un om înțelept va primi cu bucurie neputința trupească, dându-și chiar și întregul său trup la moarte pentru Hristos. (…) Dacă sănătatea lui va fi afectată, acest om nu se va simți rănit în suflet sau sfâșiat de suferința trupească. El este mângâiat de lupta pentru desăvârșirea în virtuți.” (Scrieri exegetice). Auzind acestea, este foarte probabil ca omul acestei lumi să exclame: „Ce chestie! Cum poate un om să primească cu bucurie boala și neputința?” Pentru un necredincios, acest lucru este într-adevăr de neînțeles. El nu poate împăca faptul suferinței umane cu propria lui concepție despre Dumnezeu. Pentru el, însuși gândul că Dumnezeu îngăduie suferința este respingător; de obicei el vede fiecare tip de suferință ca un rău în sens absolut.

Fără ajutorul Revelației dumnezeiești, omul nu poate înțelege originea și cauza suferinței, nici scopul ei. Mulți oameni, neavând niciun ajutor pentru a le înțelege, chinuiți de frica de suferință, îngroziți de gândul unei boli prelungite, se grăbesc să caute câte un remediu medical, crezând că boala este un produs al „hazardului” sau al întâmplării.

Chiar în viața de zi cu zi cunoaștem că suferința nu este chiar un „rău absolut”. De exemplu, îi îngăduim chirurgului să folosească bisturiul pentru a îndepărta o parte bolnavă a trupului; durerea operației este mare, dar știm că este necesară pentru a ne păstra sănătatea și chiar viața. Astfel, chiar și la un nivel strict material, suferința poate sluji unui scop mai înalt.

Un alt motiv pentru care suferința umană este o taină pentru un necredincios este acela că însăși „ideea” acestuia despre Dumnezeu este falsă. El rămâne șocat atunci când Sfinții Părinți vorbesc despre Dumnezeu în felul următor: „Fie că Dumnezeu aduce peste noi foamete, război sau vreo altă nenorocire, El face aceasta dintr-o mare grijă și bunătate” (Sfântul Ioan Gură de Aur).

Bătrânul și de-Dumnezeu-purtătorul Macarie de la Optina, din Rusia secolului XIX, astfel i-a scris unui prieten: „De vreme ce ai o sănătate atât de șubredă, nu pot, privind la starea grea în care te afli, să nu simt pentru tine multă milă. Însă Bunul Dumnezeu nu numai că este mai înțelept decât noi; dar este înțelept într-un mod deosebit. Gândul acesta trebuie să ne fie sprijin în toate încercările noastre, fiindcă este mângâietor ca niciun alt gând”.

Înțelept într-un mod deosebit… Aici ne putem da seama că înțelegerea patristică a căilor lui Dumnezeu este contrară înțelepciunii acestei lumi. De fapt, este unică: nu este una speculativă, scolastică sau „academică”. După cum scrie Episcopul Teofan Zăvorâtul: „Credința creștină nu este un sistem doctrinar, ci un mod de restaurare a omului căzut”. De aceea, criteriul credinței – adevărata cunoaștere a lui Dumnezeu – nu este unul intelectual. Măsura adevărului este viața însăși. Însă înțelepciunea acestei lumi este departe de Adevăr.

Relațiile lui Dumnezeu cu omul nu se limitează la ideile noastre juridice despre răsplată și pedeapsă. În viața de zi cu zi ne gândim în mod firesc că faptele bune trebuie răsplătite iar cele rele trebuie pedepsite. Dar Dumnezeul nostru nu pedepsește pe temeiul standardelor omenești. El ne mustră și ne îndreptează exact ca un părinte care își mustră copiii când greșesc pentru a-i îndrepta pe calea cea bună. Dar nu e același lucru cu „a fi condamnat” la un „termen de suferință” pentru vreo faptă rea. Dumnezeul nostru nu este răzbunător. El știe că nu putem veni la El decât întru curăția inimii, și mai știe că nu putem dobândi această curăție decât dacă suntem eliberați de toate: de atașamentul față de bani și proprietate, eliberați de patimi și de păcat și chiar detașați de sănătatea trupească în cazul în care aceasta se interpune între noi și adevărata libertate în fața lui Dumnezeu.

Sfinții părinți ne arată calea.
Se poate spune că viețile și scrierile lor au efectul unei oglinzi prin care ne putem lua măsura propriei persoane, așa cum suntem noi, îngreunați de patimi și de neputințe. Boala este una dintre căile prin care putem învăța ceea ce suntem cu adevărat.

*******************
Învățătura Sfinților Părinți despre boală, Ed. cartea Ortodoxă / Ed. Egumenița, 1986

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google photo

You are commenting using your Google account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s