Împărăția dragostei nesecate și responsabilitatea eternității / Dumitru Stăniloae

O iubire care nu este eternă, nu este nimic.
Camil Petrescu

Persoanele care se iubesc se vor nemuritoare.
D. Stăniloae

Creștinismul se distinge de orice religie și filosofie prin faptul că e religia dragostei. Dar dragostea înseamnă afirmarea eternității persoanei și credința în ea. Și numai aceasta proiectează lumina sensului peste existență. Tocmai prin faptul că e izvor de lumină inepuizabilă, persoana e totodată cea mai mare taină, însetată de eternitate și capabilă să dea altor persoane bucurii eterne, de care acelea nu se satură niciodată.

Dacă nu e persoană, nu e dragoste. Numai persoana poate iubi, și ea nu poate iubi decât altă persoană. Dacă există persoană care iubește altă persoană și se cere iubită de ea, ele se vor nemuritoare, pentru o unire tot mai deplină. Vreau să fiu iubit în veci și vreau să iubesc o altă persoană în veci într-o unire tot mai desăvârșită.

Persoanele, dragostea și nemurirea se țin la un loc. Acestea dau sensul deplin al existenței. Ce sens ar avea lumea fără acestea? Persoana fără dragoste nu are nici valoarea, nici sensul spre care tinde. Fără dragoste slăbește, și viața ei este un chin. Persoana și dragostea fără nemurire sunt iarăși lipsite de valoarea și sensul deplin. În dragostea lor se amestecă chinul. Dragostea la răndul ei fără persoană nu poate exista. Iar nemurirea persoanelor fără dragoste e un iad. E o moarte sufletească a persoanelor. La fel, nemurirea fără un progres continuu în unirea prin dragoste devine monotonă. Unde nu sunt toate acestea, existența se scufundă în nonsens și în întuneric.

Dacă nu iubesc alte persoane și nu sunt iubit de ele, mă sărăcesc de viață și mă plictisesc de mine însumi până la a nu mă mai putea suporta. unii merg până la sinucidere din această cauză. Dar omul, odată ce a primit existența de la Dumnezeu, nu și-o poate lua el însuși decât în forma ei pământească. Iar Dumnezeu nu i-o mai ia, odată ce i-a dat-o. Omul rămâne deci în veci plictisit și chinuit de el însuși dacă nu s-a deprins să iubească și nu s-a făcut vrednic de iubit cât a fost pe pământ. Dumnezeu ne arată prin aceasta că n-a făcut persoanele pentru existența trecătoare, ci pentru existența eternă. Dar deplina lor viață atârnă de iubirea lor, și aceasta, de libertatea lor.

*
Numai unirea eternă în dragoste între persoane, întemeiată pe Sfânta Treime, susținută de Hristos și asigurată pentru eternitate prin Înviere, dă sens existenței. Fără jertfă, lumea ar fi exclusiv un teatru de război al egoismelor sălbatice; fără Înviere nașterea oaemenilor n-ar avea nicio rațiune. Existența însăși ar rămâne inexplicabilă. Singură Învierea umple toate de sens și de lumină.

Acolo unde nu se crede în eternitatea persoanei, scade și răspunderea unora pentru alții. Răspunderea aceasta ia proporții nemăsurate acolo unde se știe că de faptele noastre față de alții, atât cât trăiesc, și de rugăciunile noastre pentru ei, după moartea lor, depinde însăși fericirea eternității la care sunt destinați. Și numai o astfel de răspundere, crescută dintr-o iubire nemăsurată, înalță calitatea persoanei umane la trepte de negrăită înălțime.

********
Spiritualitate și comuniune în Liturghia ortodoxă, Pr.Prof. Dumitru Stăniloae, Ed. Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București 2004

Proiectarea în nemurire, AMT Photo, July 2021

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google photo

You are commenting using your Google account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s