”Nu se naște-n mine niciun gând care să nu poarte sculptată-n el moartea” / Giovanni Papini

Cât timp va fi ziuă, vom sta cu fruntea sus și nimic din ceea ce putem face nu vom lăsa să fie făcut după noi. (Goethe)

Fiecare dintre noi care are într-adevăr o viață a sa – prin asta înțeleg o viață personală, proprie, interioară, sensibilă, intelectuală, metafizică – e un Adam care trebuie să dea din nou nume tuturor lucrurilor, să-și construiască un vocabular al său, să întemeieze un limbaj. Cuvintele părinților au în gura lui altă savoare, alt ton, alt sunet, altă semnificație. Va vorbi despre lumină, iar mintea lui își va reprezenta întunericul, și de câte ori va pronunța un cuvânt simplu, comun, banal – cuvântul om, de exemplu – va avea în minte omul său care, credeți-mă, nu e de fapt nici omul de pe stradă, nici omul de la fereastră, nici omul lui Platon, nici omul lui Dumnezeu, ci omul său și nimeni altul – idealul său, tipul său, visul său, mit și model al omului!

Și fiecare trebuie să ajungă la o reînțelegere a lui însuși, a eului său, după ce acesta a trecut în lumea morților și va rămâne acolo pentru totdeauna, împreună cu toate eurile pe care le ucidea zilnic cu veninul lent al uitării; iar când vrem să vorbim despre el, care nu mai există, trebuie să începem prin a reface dicționarul lui, gramatica lui, sintaxa lui mentală, și nu ajută la nimic să scormonim printre zdrențele care au fost odată costumul lui de gală și să bolborosim din nou epigrafele pe care le-a aruncat el atunci pentru a fixa (adică a imobiliza: a omorî) intuițiile sale și trecătoarele sale izbânzi asupra eterului nestatornic. Corpul, materia nu sunt de ajuns: noi căutăm spiritul, miezul. (…)

Nodul central al gândirii mele din acea vreme era fuga de realitate – neacceptarea, respingerea realității. Pesimismul radical nu mai era acum punctul ultim și unic al concepției mele despre lume și nu mă mai gândeam să ofer ochilor holbați ai oamenilor propunerea unei otrăviri universale. Dar durerea cosmică devenise o stare de spirit durabilă, rămăsese ca un sentiment indestructibil în sângele și în sufletul meu. N-o mai formulam, dar fiecare noțiune a mea era pătrunsă de ea. ”Nu se naște-n mine niciun gând care să nu poarte sculptată-n el moartea”, scria bătrânul Michelangelo, iar în mine nu se năștea nicio idee care să nu aibă gustul amar al disprețului. (…)

Așadar, pe vremea aceea, simțeam un puternic dezgust față de real. Nu aprobam, nu acceptam universul așa cum era. Năzuiam să neg realul, să neg copiile realului, să desconsider regulile vieții reale și să refac eu însumi un alt real mai perfect. Ce era, de fapt, acest spirit de furibundă anarhie și de sfruntată lipsă de respect față de oameni și dogme, dacă nu o reacție față de trecut, față de tot ce e fix, glorificat, disciplinat și regulat? Ce era pasiunea mea pentru nebunesc și absurd, dacă nu greața de banal, de ordinar, de bunul-simț comun?

Cuvântul meu preferat era: eliberare. Voiam să mă despoi pe mine însumi și să despoi totul: să mă întorc la nuditatea perfectă, la înspăimântătoarea libertate a unui ateu radical și universal. Iar când mi s-a părut că sunt gol și că durerile și gândurile lumii nu mai sunt ale mele, am vrut să-mi reclădesc lumea mea. În două feluri: prin puterea spiritului și prin evocarea fantasticului – cu ajutorul voinței și poeziei.

În mine se înfiripa atunci un vis de taumaturg: nevoia, dorința de purificare și de întărire a spiritului, pentru a-l face capabil să acționeze asupra lucrurilor, fără instrumente, în mod nemijlocit, ajungând astfel la miracol și la omnipotență. Prin mijlocirea ”voinței de a crede” tindeam spre ”voința de a face”. (…) Mă prefăceam că plec de la un precept al logicii (pragmatismul), dar sufletul meu, în ceea ce avea mai tainic, era însetat și dornic de divinitate.

*************************

Recomand: Giovanni Papini, Un om sfârșit, Ed.Polirom, Iași, 2011

Giovanni Papini (1881–1956) – scriitor italian.

Dumnezeu este inepuizabil / Victor Hugo

Dar ce este, așadar, frumosul?

Nu definiți, nu analizați, nu gândiți, nu despicați firul în patru, nu bateți câmpii, nu fiți proprii dușmani din cauza ezitării, a rigidității, a scrupulelor. Ce poate fi mai imbecil decât un pedant? Anticipați, spuneți-vă că Dumnezeu este inepuizabil, spuneți-vă că arta este nelimitată, spuneți-vă că poezia nu încape în vreun vas, urcior sau amforă; fiți pur și simplu un om cinstit care are măreția de a admira, lăsați-vă duși de poet, nu vă certați la beție, beți, acceptați, simțiți, înțelegeți, vedeți, trăiți, dezvoltați-vă!

Fulgerul imensității, ceva care strălucește și care, dintr-o dată, este supraomenesc: iată geniul. Fâlfâiri supreme de aripi. Țineți cartea în mână, o aveți sub ochi. Brusc, pare că pagina se rupe de sus în jos, precum catapeteasma templului. Prin acea ruptură se zărește infinitul. O strofă este de ajuns, un vers este suficient, un cuvânt ajunge. Piscul este atins. Totul este spus. Citiți despre Ugolino (apare în cântul 33 din Infernul, Divina Comedie), despre Francesca în vâltoare (Francesca de Rimini, Divina Comedie, Dante Alighieri), Ahile insultându-l pe Agamemnon, Prometeu înlănțuit, Cei șapte împotriva Tebei, Hamlet în cimitir, Iov pe grămada de gunoi. Închideți cartea. Meditați. Ați văzut stelele.

*************

Recomand: Victor Hugo, Autobiografia mea intelectuală, Ed. Herald, București, 2017.

”Fâlfâiri supreme de aripi. Iată geniul.” – Foto: Ana Maria Tomescu. În imagine: Vera Simo (#verasimoangel)

Dă-mi să devin nimic / Simone Weil

Nu posedăm decât lucrurile la care renunțăm. Cele la care nu renunțăm ne scapă. În sensul acesta, nu putem poseda nimic fără să trecem prin Dumnezeu. (…) Odată ce am înțeles că suntem nimic, ținta tuturor eforturilor e să devenim nimic. Acestui scop îi este dedicată suferința acceptată, acestui scop îi este dedicată acțiunea, acestui scop îi este dedicată rugăciunea. Dumnezeul meu, dă-mi să devin nimic.

Bobul de grâu trebuie să moară ca să elibereze energia ce o poartă în sine și din ea să se formeze alte combinații. La fel, noi trebuie să murim pentru a elibera energia atașată, pentru a poseda o energie liberă, susceptibilă să se modeleze pe adevăratul raport al lucrurilor.

Extrema dificultate pe care o resimt adesea când e să împlinesc cea mai măruntă acțiune e o favoare ce mi se acordă. Fiindcă așa, prin acțiuni obișnuite și fără să stârnesc atenția, pot tăia rădăcinile arborelui. Oricât de indiferent ai fi față de opinia comună, acțiunile extraordinare conțin un stimulent cu totul absent în cele obișnuite. A afla o dificultate extraordinară în împlinirea unei acțiuni obișnuite e o favoare pentru care trebuie să fii recunoscător. Nu trebuie să ceri dispariția acestei dificultăți; trebuie să implori harul de a o utiliza. În general, a nu dori dispariția niciuneia dintre aceste mizerii, a dori harul care le transfigurează.

Suferințele fizice (și privațiunile) sunt deseori pentru oamenii curajoși o încercare a puterii de a îndura și a tăriei sufletești. Dar ele pot fi folosite și mai bine. Să nu fie deci pentru mine încercări. Să fie o dovadă sensibilă a mizeriei umane. Să le îndur într-un mod absolut pasiv. Orice s-ar întâmpla, cum aș putea socoti vreodată nenorocirea prea mare de vreme ce rana ei și coborârea la care te condamnă permit cunoașterea mizeriei umane, cunoaștere care e poarta oricărei înțelepciuni?

Însă plăcerea, fericirea, prosperitatea, dacă știi să recunoști în ele ceea ce vine de altundeva (de la întâmplare, din împrejurări), pot da și ele mărturii despre mizeria omenească. A le utiliza în acest scop. A utiliza chiar harul, în aspectul său de fenomen sensibil. A fi nimic pentru a fi la locul tău adevărat în întreg.

Renunțarea îți cere să treci prin spaime echivalente cu cele pe care ți le-ar pricinui în realitate pierderea tuturor ființelor dragi și a tuturor bunurilor, inclusiv a facultăților și a achizițiilor în materie de ordine, a credințelor referitoare la ceea ce e bine, la ceea ce e stabil, etc. Iar toate acestea nu trebuie să le părăsești singur, trebuie să le pierzi – ca Iov. Însă energia astfel separată de obiectul ei nu trebuie cheltuită în oscilații, degradată. Spaima trebuie să fie deci mult mai mare decât în nenorocirea reală, ea nu trebuie nici fărâmițată de-a lungul timpului, nici îndreptată către vreo speranță.

Atunci când pasiunea iubirii ajunge până la nivelul energiei vegetative, apar cazuri de tip Phedra, Arnolphe, etc. ”Și simt aici în mine că trebuie să crăp…” Hippolyte e într-adevăr mai necesar, în sens literal, pentru viața Phedrei decât este necesară hrana. Pentru ca iubirea de Dumnezeu să pătrundă atât de jos, e nevoie ca natura să fi îndurat violența ultimă. Iov, Crucea… Iubirea Phedrei, a lui Arnolphe este impură. O iubire care ar coborî atât de jos și care ar fi pură… A deveni nimic până la nivel vegetativ; atunci Dumnezeu devine pâine.

Dacă ne considerăm propria ființă într-un moment determinat – clipa prezentă, separată de trecut și de viitor – suntem incoenți. Nu putem fi, în acea clipă, decât ceea ce suntem: orice progres implică o durată. Stă în ordinea lumii, în acea clipă, să fim așa cum suntem. A izola astfelo clipă înseamnă iertarea. Însă această izolare înseamnă detașare.

Nu există decât două clipe de nuditate și de puritate desăvârșite în viața omului: nașterea și moartea. Nu poți adora pe Dumnezeu sub forma umană fără a pângări dumnezeirea decât ca nou-născut ori muribund.

Moarte. Stare de tipul clipei, fără trecut și fără viitor. Indispensabilă pentru accesul la eternitate.

***********************

Recomand: Simone Weil, Greutatea și harul, Ed. Humanitas, București, 2003.

Simone Weil (1909-1943), French philosopher, mystic and political activist.

Te-am văzut întins, liniștit, în patul tău moale, nobil, și mi s-a făcut milă de tine / Nikos Kazantzakis

  • Am avut un vis… L-am văzut în vis… (Sf. Damian) a venit azi-noapte în somnul meu, zdrențăros, desculț, se sprijinea în cârje și plângea. Iar eu m-am înspăimântat, m-am făcut că-l sprijin și i-am sărutat mâinile. ”Sfinte al lui Dumnezeu, nu plânge, i-am spus eu, ce-ai pățit? Nu ești în rai? Se plânge, așadar, și în rai? Dădu din cap. ”Se plânge și în rai, îmi răspunse, dar pentru oamenii care încă se târăsc pe pământ. Te-am văzut întins, liniștit, în patul tău moale, nobil, și mi s-a făcut milă de tine. De ce dormi, Francisc, nu te rușinezi? Biserica este în primejdie. – Este în primejdie? Și ce pot să fac eu? Ce vrei să fac? – Întinde mâna, proptește-o cu umărul, n-o lăsa să cadă! – Eu? Eu? Fiul lui Bernardone? – Tu, Francisc din Assisi. Lumea se prăbușește, Cristos este în primejdie, ridică-te, pune spatele tău și sprijină lumea să nu cadă. Ca paraclisul meu a ajuns Biserica, o ruină. Întărește-o!” (…)

În noaptea aceea Francisc nu s-a întors acasă: am rămas și eu cu el. Găsise, de câteva zile, o peșteră aproape de biserica Sfântul Damian și din când în când părăsea biserica și se vâra acolo înăuntru, ceasuri multe; poate că se ruga, pentru că atunci când ieșea din peșteră și venea să se apuce iarăși de lucru în jurul capului său tremura un cerc de lumină, cum îl vedem în icoane în jurul capetelor de sfinți; zăbovea în jurul capului său flacăra rugăciunii.

Ne-am retras în peșteră, în jur mirosea greu a pământ umed; am pus două pietre drept pernă și ne-am întins fără să schimbăm o vorbă; eu eram obosit, m-a luat repede somnul. Trebuie să fi fost aproape de revărsatul zorilor, când, abia răsuflând, l-am zărit pe Francisc șezând la intrarea în peșteră, cu fața înțepenită între genunchi, și auzeam un murmur domol, tărăgănat, ca și cum ar fi plâns încet, să nu mă trezească. De multe ori apoi de-a lungul anilor mi-a fost dat să-l aud pe Francisc plângând, dar în dimineața aceea plânsul lui era ca al unui prunc care vrea să sugă și nu are mamă. M-am târât până la intrare, am îngenuncheat lângă el și mi-am ațintit ochii spre cer. Începuseră de-acum să se încețoșeze stelele, câteva încă atârnau pe cerul alb ca laptele, iar una mai mare decât toate strălucea verde, trandafirie, albastră.

  • Ce stea e asta, frate Francisc? l-am întrebat ca să-i abat gândul. Ai auzit?
  • (Își reținu plânsul.) Poate că e vreun arhanghel, cine știe, arhanghelul Gavriil. La fel, strălucind, a coborât într-o dimineață pe pământ și a spus ”Bucură-te, Marie!”.
  • (Și peste puțin…:) Iar steaua asta, cu strălucirea ei mare, pe care o vezi că joacă la răsărit și-acum o să dispară în lumina soarelui, este Lucifer!
  • Lucifer! am spus eu speriat. De ce? De ce? Nu-i drept, ăsta e mai strălucitor și decât arhanghelul Gavriil! Așa l-a pedepsit Dumnezeu?
  • Așa, răspunse Francisc cu glasul înăbușit. Nu există pedeapsă mai grea, frate Leo, decât aceasta: să răspunzi răutății cu bunătate.
  • (Și peste puțin:) De ce te miri? Nu mi-a făcut Dumnezeu asta și mie? Mie, nemernicul, nenorocitul, neînsemnatul Lucifer? În loc să arunce trăznetul să mă facă cenușă, într-un miez de noapte în care cântam beat, sătul, desfrânat, ce-a făcut? Mi l-a trimis pe Sfântul Damian în somn și mi-a poruncit: ”Pune spatele tău, sprijină Biserica aflată-n primejdie. Am încredere în tine.” Credeam că vorbea despre bisericuța ruinată… Și am clădit-o… Dar acum… (Oftă, deschise brațele și respiră ușor).
  • Acum? am zis eu și l-am privit neliniștit.
  • Acum inima mea tot nu mi s-a liniștit. Nu, nu vorbea despre bisericuță, la asta m-am gândit toată noaptea. Încep, frate Leo, încep să pricep tainicul, înfricoșătorul înțeles…

Tăcu.

********************

Recomand: Nikos Kazantzakis, Sărăcuțul lui Dumnezeu, Ed. Humanitas Fiction, 2016.

Sărăcuțul lui Dumnezeu – credit foto: Ana Maria Tomescu

Căci timpul e aproape / Vladimir Soloviov

Sarcina ultimă a moralității personale și sociale este aceea că Hristos – în care locuiește în chip trupesc / corporal toată plinătatea dumnezeirii – să ia chip în tot și în toate. De fiecare din noi atârnă conclucrarea la atingerea acestui scop, lăsându-L pe Hristos să ia chip în acțiunile noastre personale și sociale.

Toți suntem de acord că simplul cadru al legii juridice nu poate determina acțiunea omului care năzuiește după desăvârșire. E posibil să nu ucizi, sa nu furi, să nu încalci niciodată codul penal și totuși să rămâi, fără nădejde, departe de Împărăția lui Dumnezeu. Legea juridică nici nu are drept scop nemijlocit desăvârșirea omului și a umanității – sarcina ei constă doar în a conserva cât mai viguros cu putință existența exterioară a omului, întrucât acest lucru e necesar pentru realizarea unor scopuri mai înalte – în a da omului trupesc, cel puțin pe primele trepte, cele mai de jos, ale vieții sociale, un temei ferm, de unde scopul real nu poate fi văzut, dar fără de care totuși el nu poate fi atins.

La fel de insuficiente pentru călăuzirea pozitivă spre desăvârșire sunt și cadrele legii morale, ba chiar și poruncile Evangheliei, dacă sunt înțelese ca niște prescripții exterioare izolate – în litera, iar nu în duhul lor. Chiar și porunca cea mai înaltă și atotcuprinzătoare a iubirii poate fi înțeleasă și primită într-un sens mincinos – și nu numai că poate fi înțeleasă, dar a și fost și este mereu înțeleasă așa. Unii spun că iubirea evanghelică e înainte de toate iubire de Dumnezeu – și în numele acestei iubiri se consideră îndreptățiți, ba chiar obligați, să-i tortureze pe frații lor care nu mărturisesc ca și ei credința în Dumnezeu. Alții susțin că iubirea evanghelică are nevoie de o voință bună, egală și impasibilă față de toți și fiecare și, de aceea, nu îngăduie niciun fel de protecție bazată pe constrângere, a oamenilor pașnici și nevinovați de crimă, viol și tâlhărie. În numele iubirii de Dumnezeu unii dezonorează numele lui Dumnezeu prin fanatismele lor, în numele iubirii de aproapele alții ar abandona pe mulți dintre semenii lor pieirii, fără să o împiedice în vreun fel. Nu m-aș hotărî să spun că acești oameni acționează în mod conștient împotriva conștiinței lor; dar că ei nu și-au verificat conștiința așa cum se cuvine este limpede. Și doar examenul cel mai bun și unic este atât de aproape!

E nevoie doar ca, înainte de a te hotărî la un pas care are o oarecare importanță pentru viața personală și socială, să chemi în sufletul tău chipul moral al lui Hristos, să te aduni în tine însuți și să-ți răspunzi la întrebarea: ar face El acest pas?, sau – cu alte cuvinte – L-ar aproba, sau nu? M-ar binecuvânta să-l fac, sau nu? Aș propune această verificare tuturor – fiindcă nu înșală. În orice îndoială, când nu v-a mai rămas decât posibilitatea reflecției și meditației, aduceți-vă aminte de Hristos, imaginați-vi-L viu, cum și este, și așezați asupra Lui toată povara îndoielii voastre. Încă înainte să faceți asta, El a fost de acord să ia asupra Sa, împreună cu toate celelalte poveri, și pe asta, firește nu pentru a vă lăsa mâinile libere pentru orice nelegiuire, ci pentru ca, întorcându-vă la El și sprijinindu-vă pe El, să vă puteți reține de la rău și să deveniți, chiar și în acest caz de îndoială, conductori ai dreptății Lui neîndoielnice.

Dacă toți oamenii cu voință bună, atât persoane particulare, cât și cele active social și liderii popoarelor creștine, ar aplica în toate cazurile de îndoială acest remediu demn de încredere, ar fi deja începutul celei de-a doua veniri și pregătirea pentru înfricoșata judecată a lui Hristos – căci timpul e aproape.

************************

Recomand: Vladimir Soloviov, Temeiurile duhovnicești ale vieții – un catehism altfel, Ed. Deisis, Sibiu, 2018.

Vladimir Soloviov (1853-1900), filosof religios, poet, critic literar rus.

”Etern-Femininul ne trage în sus” / R. Steiner

Vremelnic-sensibilul / Doar ca simbol survine; / Aici intangibilul / Evidență devine; / Aici genuinul ne- / Rostibil s-a spus; / Etern-Femininul ne / Trage în sus. (Faust, Goethe)

Trăim marele adevăr pe care îi este îngăduit lui Goethe să-l exprime în cuvintele finale din partea a doua a lui Faust: ”Etern-Femininul”. O, înseamnă să păcătuim împotriva lui Goethe, dacă spunem că el înțelege prin aceasta sexul feminin. Goethe înțelege acel ceva profund care reprezintă sufletul uman în fața misterului lumii, ceea ce e plin de dor, drept sâmburele veșnic din om: etern-femininul care trage sufletul în sus spre ceea ce e în veci nepieritor, spre înțelepciunea veșnică și care se dăruiește etern-masculinului.

El nu se referă la ceva feminin în sensul obișnuit al cuvântului. De aceea, ne este îngăduit foarte bine să căutăm acest etern-feminin deopotrivă în bărbat și în femeie: etern-femininul care năzuiește spre etern-masculinul din Cosmos, pentru a se uni, pentru a deveni una cu divin-spiritualul ce străbate lumea cu urzirea lui și pe care îl caută Faust. – Acest mister al oamenilor din toate epocile, spre care Faust năzuiește de la bun început este exprimat de Goethe într-un mod pe cât de paradigmatic, pe atât de monumental, în frumoasele cuvinte de la sfârșitul părții a doua a lui Faust; pe care le pune în fața noastră drept ceva mistic, spunând că tot ceea ce e fizic, tot ceea ce ne înconjoară în lumea senzorială e maya, e iluzie, amăgire, e o alegorie a spiritualului. Dar acest spiritual noi îl vedem dacă pătrundem dincolo de ceea ce îl acoperă ca un văl.

*********************

Recomand: Rudolf Steiner, Faust – Considerații spirituale – științifice, vol 1. Faust, Omul Căutător; Ed. Univers Enciclopedic Gold – Inițieri, București, 2012.

Picasso – Eternal Feminine

(de)Spre nașterea lui Euforion, copilul spiritual / R. Steiner

După ce Faust a trăit evenimentele de la ”curtea imperială”, el începe să vadă ceea ce nu mai este prezent în lumea senzorială: spiritul Elenei, care a trăit în urmă cu multe secole. Ea nu mai poate fi găsită în lumea fizică. Faust trebuie să coboare în lumea spirituală. Mefisto deține cheia acestei lumi, dar nu poate intra el însuși în ea, el doar o poate descrie în mod intelectual.

Când privește spre lumea fizică, Faust vede toate lucrurile ca fiind limitate. Când intră în lumea spirituală, el ajunge la ceva din care ies toate lucrurile lumii fizice, așa cum iese gheața dintr-un iaz. La fel ca unul care, neputând vedea apa, ar zice: Aici nu e nimic altceva decât niște gheață, ea se condensează din nimic – tot așa, cel care nu cunoaște spiritul spune: aici sunt numai lucruri fizice. Mefisto este entitatea care trebuie să reprezinte intelectul; el stă aici, alături de Faust, așa cum azi, lângă cercetătorul spiritual stă gânditorul materialist, care spune: Ah, tu, cercetător spiritual, tu, teosof, tu vrei să privești într-o lume spirituală? Dar acolo, înăuntru, nu este absolut nimic, totul e născocirea unui vis. Toate acestea nu sunt nimic. – Acestui cercetător materialist, care vrea să construiască solid pe ceea ce revelează microscopul, telescopul, dar care vrea să nege tot ceea ce există în spatele fenomenelor fizice, cercetătorul spiritual îi strigă: Eu, în nimicul tău, nădăjduiesc să găsesc Universul! Așa stă gânditorul materialist față în față cu omul spiritual, care speră să găsească spiritul tocmai acolo unde celălalt nu vede nimic. Aceste două puteri își vor sta veșnic față în față. Și de la început Mefisto stă față în față cu Faust drept spiritul care poate conduce până la poartă, dar nu poate păși prin această poartă. Teosoful sau cercetătorul spiritual nu spune: Știința materialistă nu este nimic, ea e inutilă. El spune: Noi trebuie să luăm în serios această știință, s-o studiem, dar ea are numai cheia, ea ne conduce într-acolo unde poate fi găsită – abia acolo – viața spirituală adevărată.

Apoi Faust coboară în împărăția mumelor, în lumea spirituală; el reușește să aducă sus spiritul Elenei. Dar el nu e încă destul de matur pentru a uni în mod real acest spirit cu propriul suflet. De aici, scena în care în sufletul lui Faust se pune în mișcare pasiunea, scena în care el vrea să îmbrățișeze cu pasiune senzorială imaginea originară a Elenei. De aceea, acum el este respins. Așa i se întâmplă fiecăruia dintre aceia care vor să se apropie de lumea spirituală pe baza unor sentimente personale, egoiste. Faust trebuie să se maturizeze mai întâi. Imaginea originară a Elenei, partea nemuritoare, eternă, Faust a căutat-o deja, dar fiind încă lipsit de maturitate. De aceea, Goethe ne arată în partea a doua din Faust, cum trăiește sufletul între spirit și trup, cum e situat el între spiritul nemuritor și trup, care există între naștere și moarte.

Goethe spune: ”Mi-am scris Faust-ul meu în așa fel încât să poată fi reprezentat pe scenă; astfel încât imaginile pe care le ofer să fie interesante din punct de vedere exterior-senzorial, pentru acela care vrea să vadă numai în mod exterior-senzorial. Dar pentru inițiați, va fi vizibil faptul că în această parte a doua a lui Faust au fost întrețesute lucruri dintre cele mai profunde.”

Faust se unește cu lumea spirituală. Și acum nu se naște un copil obișnuit, ci se naște Euforion, care este în aceeași măsură o figură reală și un produs al fanteziei poetice. La fel de real ne pune în fața ochilor ceea ce se aprinde în suflet când el se unește cu lumea spirituală. Când sufletul pătrunde în misterele lumii spirituale, atunci în suflet există un moment al evoluției care are o mare importanță pentru acel suflet. Înainte ca sufletul să acceadă și la alte lucruri, el ajunge să simtă pentru clipe scurte unirea cu lumea spirituală; el ajunge să știe, pentru perioade de timp foarte scurte, ce este lumea spirituală. Și atunci, e ca și cum din cunoașterea spirituală s-ar naște un copil spiritual.

***************************

Recomand: Rudolf Steiner, Faust – Considerații spirituale – științifice, vol 1. Faust, Omul Căutător; Ed. Univers Enciclopedic Gold – Inițieri, București, 2012.

Le coin de ciel bleu – Photo: Bruno Legeai (#lenophoto)

Goethe în fața catedralei sau Cununia interiorului cu exteriorul / Rudolf Steiner

Deosebit de caracteristic este felul cum i-a apărut lui Goethe Domul din Strasbourg. În fața sufletului lui Goethe s-a așezat ideea acestei clădiri minunate și el a înțeles de ce fiecare linie este așa cum este. El a privit cu un văz spiritual, cu văzul dobândit prin aprofundarea sa anterioară de la Frankfurt, fiecare triunghi, fiecare colțișor al acestei clădiri remarcabile, a văzut că fiecare e parte a întregului și în sufletul său, ideea arhitectului a sărbătorit o reînviere și Goethe a crezut că recunoaște ceea ce se revărsase drept gând, drept idee în această operă arhitectonică. În sufletul lui Goethe s-a celebrat o cununie între ceea ce el dobândise ca percepții interioare și ceea ce și-a însușit ca procese exterioare ale lumii. De aceea, nu trebuie să ne mire faptul că, după ce a ajuns, mai târziu, la Weimar, el a abordat dintr-o altă direcție științele naturii, botanica, zoologia, osteologia, etc, pentru a privi acum toate lucrurile ca pe niște litere ce formează împreună cartea naturii, conducând spre misterele existenței. Așa au luat naștere studiile sale despre dezvoltarea plantelor, despre lumea animală, pe care le face acum căutând peste tot spiritul în spatele fenomenelor senzoriale ale existenței. Vedem, astfel, cum tocmai în cursul călătoriei prin Italia el a studiat, pe de o parte, arta, pe de altă parte, operele naturii, lumea plantelor, pentru a cunoaște spiritul ce pulsează în ea. Mărețe și frumoase sunt cuvintele pe care le-a scris el prietenilor săi, practicând în felul acesta, o știință spirituală a naturii. El a spus: ”O, aici toate mă întâmpină într-un mod nou; aș vrea să plec în India, pentru a privi în felul meu ceea ce a fost descoperit deja… Atâta e sigur, artiștii vechi au avut o cunoaștere a naturii și o noțiune la fel de sigură despre ceea ce ne putem reprezenta și despre felul cum ne putem reprezenta aceste lucruri, ca și Homer. Din păcate, numărul operelor de artă de prim rang e prea mic. Dar dacă le vezi pe acestea, nu mai ai altă dorință decât aceea de a le cunoaște bine și de a pleca apoi în pace. Aceste înalte opere de artă au fost produse totodată de oameni drept supremele opere ale naturii, după niște legi adevărate și naturale. Tot ce e arbitrar, închipuit, se prăbușește în sine; aici e necesitate, aici e Dumnezeu.”

Așa a ajuns Goethe să privească fiecare detaliu, printr-o muncă energică, plină de dăruire. Pe urmă, el a putut să aștepte liniștit clipa în care, din observațiile sale, a ieșit o adevărată știință spirituală, care ne vine apoi în întâmpinare, turnată în formă artistică și plăsmuită din nou în al său Faust.

******************************

Recomand: Rudolf Steiner, Faust – Considerații spirituale – științifice, vol 1. Faust, Omul Căutător; Ed. Univers Enciclopedic Gold – Inițieri, București, 2012.

”O, aici toate mă întâmpină într-un mod nou!” – Foto: Ana Maria Tomescu, în fotografie: Vera Simo (#verasimoangel)

Lampa afumată a conștiinței / J.C. Larchet

Când a făcut Dumnezeu pe om – zice ava Dorotei – a sădit în el ceva dumnezeiesc, ca un gând mai fierbinte și luminos, având însușirea unei scântei ce luminează mintea și-i arată acesteia deosebirea binelui de rău. Aceasta se numește conștiință și ea este legea firii lui. Când conștiința noastră ne spune să facem ceva, și disprețuim glasul ei, și iarăși ne spune și nu facem, ci rămânem călcând-o pe ea, o astupăm, și nu mai poate să ne vorbească limpede de sub povara așezată asupra ei. Ci, ca o lampă afumată, începe să ne arate lucrurile mai încețoșat și mai întunecos; și din pricina înaintării păcatului nimeni nu-și mai poate vedea limpede fața sa, ci ca într-o apă tulburată de multe gunoaie. Așa ajungem să nu mai auzim cele ce ni le spune conștiința noastră, încât ne pare aproape că nici nu o mai avem. dar nu e nimeni care să nu o aibă. Căci e ceva dumnezeiesc, precum am spus, și nu se pierde niciodată, ci pururea ne aduce aminte de ceea ce suntem datori.

”Ce mai himeră e și omul ăsta? Ce lucru nemaiîntâlnit, ce monstru, ce haos, ce îngrămădire de împotriviri, ce miracol?! Judecător a toate, vierme neștiutor; vistiernic al adevărului, cloacă de îndoială și greșeli; slavă și lepădătură a universului. Cunoaște, așadar trufașule, ce paradox ești pentru tine însuți. Smerește-te, minte nevolnică; fire nătângă, taci; cunoaște că omul întrece omul infinit de mult, și află de la stăpânul tău adevăratu-ți rang, pe care nu ți-l știi. Ascultă-L pe Dumnezeu. Căci, pe scurt, de n-ar fi ajuns omul stricăcios, parte avea, în nevinovăția sa, în chip încredințat, și de adevăr, și de fericire. Dar uite, așa nenorociți cum suntem și în starea noastră lipsită de orice măreție, știm ce-i fericirea, dar n-o putem avea; simțim ce-i adevărul, dar stăpânim minciuna; și așa, nici proști cu totul, nici știutori deplin, vădit e că am avut cândva oarece desăvârșire, dar, din păcate, am căzut din ea.” (Pensées, Ed. Brunschvicg)

***************************

Recomand: Inconștientul spiritual – Adâncul neștiut al inimii, Jean-Claude Larchet, Ed. Sophia, București, 2009

Ce sera la nuit – Photo by Bruno Legeai (#lenophoto)
Totul – Foto: Ana Maria Tomescu

Omul – subiect cugetător și manifest al iubirii divine / Dumitru Stăniloae

Capacitatea de a deveni subiect al dragostei divine, adică dumnezeu prin har, trebuie să corespundă cu chipul lui Dumnezeu în om, iar starea actuală de subiect al acestei dragoste – cu asemănarea Lui. În sine, capacitatea omului de a deveni subiect al dragostei divine înseamnă capacitatea lui de-a o primi în măsură tot mai sporită prin eforturi proprii de a o manifesta ca pe ceva propriu. Obiectul nu o poate primi, nu și-o poate însuși și manifesta ca a lui. Trebuie o anumită activitate în acest scop, pe care faptul că dragostea vine ca un dar nu o exclude. Putința de a primi ceva și de a manifesta ca o însușire proprie este caracteristica subiectului în general. Omul este subiect chiar și înainte de a fi purtătorul dragostei divine, dar subiect deplin devine de-abia prin primirea și manifestarea ei.

*************

Recomand: Dumitru Stăniloae, Iisus Hristos sau restaurarea omului, Opere complete 4, Ed. Basilica, București, 2013.

Lampă la fereastră, foto: Ana Maria Tomescu

Nefiind infinită, realitatea nu satisface iubirea. Iluzia însă, da. / Giacomo Leopardi

Capacitatea noastră de a cunoaște și de a iubi este în esență și în mod efectiv limitată, asemenea capacității de a acționa fizic, fiindcă nu poate realiza nicio cunoaștere, nicio iubire infinită, nici ca număr, nici ca mărime, la fel cum noi nu putem realiza o activitate fizică infinită. (Dacă am avea capacități cu adevărat infinite, esența noastră s-ar confunda cu cea a lui Dumnezeu). Așadar dorința noastră nemărginită de a cunoaște (deci de a concepe) și de a iubi nu poate fi nicicând satisfăcută de realitate ori de faptul că facultatea noastră de cunoaștere și iubire are în mod real un obiect infinit (în măsura în care infinitul există, și poate fi posedat). Ea poate fi satisfăcută numai de iluzii (fie idei false, fie falsa convingere de a cunoaște și iubi, de a poseda și a te desfăta) ori de distracție, adică de preocupări: cele două mari instrumente folosite de natură pentru fericirea noastră.

*********

Recomand: Giacomo Leopardi – Opere, Ed. Fundației Culturale Române, București, 1999.

Cunoaștere, foto de Ana Maria Tomescu.

Cele două înțelesuri ale inimii / Dumitru Stăniloae

Există o inimă ca centru ascuns al minții, ca față a ei întoarsă spre Dumnezeu: supraconștientul sau transconsștientul. Ea rămâne închisă pentru conștiința noastră, atâta vreme cât ducem o viață inferioară automată, închisă în orizontul văzut al lumii. Sf. Marcu Ascetul spune despre această inimă că este partea dinăuntru a catapetesmei în care S-a sălășluit Hristos la Botez și că nu se deschide decât prin Dumnezeu și prin nădejdea înțelegătoare.

Dar mai este o inimă: subconștientul patimilor. Am putea spune că aceasta este memoria vibrațiilor și a faptelor noastre pătimașe, întipărită în ființa noastră, legată de latura ei biologică (la fel cum supraconștientul ar fi memoria actelor spiritualizate și potența energiilor superioare).

Toată strădania noastră în vederea curățirii gândurilor – care e un pas important spre nepătimire – are loc în legătură cu inima cea bună și cu Hristos care locuiește în ea. Doar îndrumând către această inimă gândurile bune, care în fond tot din ea răsar, putem reuși în opera de curățire lăuntrică. Conștiința noastră devine un teren de luptă între Hristos și duhul cel rău (prin gândurile bune și cele rele trimise spre ea prin cele două inimi). Inima bună privește spre infinitul de lumină, luminându-se de la el. Inima cea rea privește spre infinitul de întuneric, întunecându-se de la el. În fața fiecăruia se deschide un abis: în fața celei bune – abisul vieții; în fața celeilalte – abisul negru al golului, al platitudinii care ne atrage în chip pătimaș, înșelându-ne cu atracția unei false infinități.

Paza gândurilor constă într-o depănare necontenită a numelui lui Dumnezeu în minte, în căutarea inimii sau concentrarea minții în ea însăși.

**********

Recomand: Dumitru Stăniloae – Teologia ascetică și mistică ortodoxă (Purificarea / Iluminarea / Desăvârșirea), Opere complete 13, Ed. Basilica, București, 2019.

”Voilà ce coeur qui a tant aimé les hommes” – Foto: Ana Maria Tomescu

Doruri și îndoieli / Sf. Iustin Popovici

Nicio ființă înafară de om nu-și trăiește cele mai mari antiteze, cele mai infricoșătoare constraste, cele mai ireconciliabile contradicții, nici Dumnezeu, nici îngerul, nici diavolul, pentru că omul le trăiește pe toate, și viața, și moartea, și neființa, și Ființa, și binele, și răul, atât înlăuntrul lor, cât și prin relația dintre ele.

Pe de altă parte, în fața nimănui nu se află o cale atât de lungă, de la neființă la Ființă. de la diavol la Dumnezeu și, în plus, varietatea înspăimântătoare a simțurilor, a gândurilor, a dorințelor, a experiențelor. În om, toate s-au amestecat. De la cel mai grosier lucru până la cel mai inteligibil, de la trecător la veșnic, de la muritor la nemuritor, de la iad la Paradis. Dacă există ceva în el, este ceva de neînțeles și infinit.

Uneori, gândirea rătăcește absent pe marginea de aur a universului și simțirea plânge cu hohote întru adâncurile neliniștii. Cugetul se pleacă, se apleacă până pe buza nebuniei în căutarea lui Dumnezeu.

Oh, dacă sufletul ar fi fost doar o punte pentru impresiile și imaginile din lumea exterioară! Cu toate astea, este asemenea unui monstru nesătul: le absoarbe în sinea sa pe toate câte îl mișcă, le transformă și pe toate cele pe care le preface spre a și le însuși, le însuflețește cu o viață stranie, le face nemuritoare cu ajutorul unei nemuriri neobișnuite.

************

Recomand: Sf. Iustin Popovici, Abisurile gândirii și simțirii umane – Studii teologice, Ed. Sophia- Metafraze, 2013.

Cuvinte – foto de Ana Maria Tomescu

Noi am inventat iubirea? / Jonathan Black

Când luptăm sau când iubim, călcăm pe urmele zeilor și ale îngerilor, urmând modelele pline de sensuri pe care ei ni le-au oferit. Nicio poveste celebră nu este doar fantezie și iluzie. (…) Dar pe naratorii poveștilor nu-i interesa lumea materială așa cum a ajuns să ne intereseze pe noi de la revoluția științifică încoace. Pentru ei, Marele Miracol nu consta în complexitatea lumii exterioare, cât în frumusețea și în complexitatea lumii interioare, a experienței subiective.

Aceste povești spun istoria sufletului uman.

  • Din cauza pasiunii lui Venus pentru Adonis, dorința noastră poate fi uneori distructivă.
  • Din cauza faptului ca Loki (Lucifer la scandinavi) a furat un inel fermecat făurit de pitici, chiar și cei mai buni dintre noi pot deveni hrăpăreți și avari.
  • Datorită zeilor Odin și Mercur suntem înzestrați acum cu curiozitate intelectuală.
  • Datorită lui Moise, patima pentru dreptate ne străbate ca un fluviu năvalnic.
  • Datorita lui Buddha avem (suntem în stare de) compasiune pentru toate ființele.
  • Datorită lui Socrate avem capacitatea de a gândi liber.
  • Marii mistici ai Arabiei au arătat lumii deliciile iubirii senzuale și faptul că inima este un organ senzorial mai important decât ochii.
  • Povestea întemeietorilor medievali ai Hatha-Yoga este strâns legată de introducerea noțiunii de ”chakra” în gândirea mistică occidentală.
  • C.G. Jung, unul dintre cei doi mari oameni de știință ai modernității care au explorat sufletul omenesc, a fost îndrumat de un învățător fără trup (așa cum și Socrate a fost călăuzit de daimonul lui).

Trăim la punctul de întâlnire dintre două planuri – mental și fizic – și putem trece dintr-unul în altul. Ambele se întind departe și în întuneric și ne fac să ne punem întrebări despre viață și moarte, de unde venim și unde ne ducem. Filosofii s-au întrebat mereu care plan este pe primul loc, care e mai fiabil, mai ușor de cunoscut. Depind unul de celălalt în ceea ce privește existența lor? Cea mai profundă întrebare filosofică, având cele mai mari implicații în felul în care privim lumea, este următoarea: Ce a fost mai întâi, ce este esențial, ce este real: spiritul sau materia?

Noi am inventat iubirea?

************

Recomand: Jonathan Black, Istoria sacră, Ed. Nemira, 2014.

Louis-Jean-François Lagrenée
Pygmalion and Galatea

Pentru că este foarte trist să fii singur / Michael Laitman

Atotputernicul Magician care nu putea fi singur – Poveste pentru oameni mari.

Știți de ce doar cei bătrâni spun povești și legende? Pentru că legendele sunt cele mai înțelepte lucruri din lume! Totul în lume se schimbă și doar legendele adevărate se păstrează. Legendele sunt înțelepciune, iar cel care le spune trebuie să aibă multă cunoaștere și să vadă lucruri pe care alții nu le pot vedea. Pentru aceasta, omul trebuie să fi trăit mult. De aceea, doar bătrânii știu cum să spună legende. Așa cum este scris și în cea mai mare și mai veche carte magică: ”O persoană în vârstă este cineva care a dobândit înțelepciune.” Copiilor le place să audă legende pentru că ei au imaginație și minți capabile să-și închipuie totul, nu doar ceea ce văd alții. Dacă un copil crește și încă mai vede ceea ce alții nu văd, el devine iscusit și dobândește înțelepciune. Deoarece copiii văd ceea ce alții nu văd, ei știu că ceea ce își imaginează este real. Ei rămân ”copii înțelepți”, precum este scris în cea mai mare și veche carte magică, Zohar.

A fost odată un mare magician, nobil și bun la inimă, care avea toate însușirile pe care le găsim în cărțile pentru copii. El era bun la inimă, însă nu știa cu cine să împărtășească această bunătate. Nu avea pe nimeni asupra căruia să își reverse afecțiunea, cu care să se joace, să își petreacă timpul și la care să se gândească. Magicianul, de asemenea, simțea nevoia să fie dorit, pentru că este foarte trist să fii singur. Ce ar trebui el să facă? El a crezut că, făcând o piatră, doar una mică dar frumoasă, va găsi răspunsul. ”Voi mângâia piatra și voi simți că ceva este în mod constant lângă mine și amândoi ne vom simți bine, pentru că este trist să fii singur.” El a fluturat bagheta și într-o clipă a apărut o piatră exact așa cum și-a dorit. A început să mângâie piatra, să o îmbrățișeze și să îi vorbească, însă piatra nu i-a răspuns. A rămas rece și nu a făcut nimic în schimb. Orice i-ar fi făcut pietrei, ea rămâne același obiect neînsuflețit.

Această situație nu-i convenea deloc magicianului. Cum se poate ca piatra să nu îi răspundă? El a încercat să creeze mai multe pietre, apoi stânci, dealuri, munți, terenuri, Pământul, Luna și Galaxia. Însă toate erau deoptrivă… nimic. Magicianul se simțea în continuare singur și trist. În tristețea lui, el s-a gândit că în loc de pietre ar putea să facă o plantă care să înflorească frumos. El ar uda-o, i-ar da aer, soare, i-ar cânta și planta ar fi fericită. Astfel, amândoi ar fi fericiți, pentru că este trist să fii singur. A fluturat bagheta și într-o clipă a apărut o plantă, întocmai cum și-a dorit. Era atât de fericit, încât a început să danseze în jurul ei, însă planta nu s-a mișcat. Nu a dansat cu el și nu i-a urmat mișcarile. A răspuns în cei mai simpli termeni doar la ceea ce magicianul i-a dat. Dacă i-a dat apă, planta a crescut, dacă nu i-a dat apă, planta a murit. Asta nu a fost de ajuns pentru un magician atât de mărinimos care dorea să dea cu toată inima. Trebuia să facă ceva mai mult, pentru că este foarte trist să fii singur. A creat atunci tot felul de plante de diferite mărimi: câmpuri, păduri, livezi, plantații și crânguri. Însă toate s-au comportat la fel ca prima plantă și iarăși era singur în tristețea lui.

Magicianul s-a gândit și iar s-a gândit. Ce ar trebui să facă? Să creeze un animal! Ce fel de animal? Un câine? Da, un câine micuț și drăguț care să-l însoțească tot timpul. L-ar lua în plimbările sale și câinele poznaș ar sări și ar alerga. Când ar ajunge acasă, la palatul său (sau mai degrabă, fiind magician, la castelul său), câinele ar fi atât de încântat să îl vadă încât i-ar ieși în întâmpinare. Amândoi ar fi atât de fericiți, pentru că este foarte trist să fii singur! El și-a fluturat bagheta și a apărut un câine, exact cum și-a dorit. A început să aibă grijă de el: să îl hrănească, să îi dea să bea apă și să îl mângâie. Chiar a alergat cu cățelul, l-a spălat și l-a luat cu el în plimbările sale. Dar dragostea unui câine se rezumă la a fi mereu alături de stăpânul său. Magicianul s-a întristat văzând că un câine nu poate răspunde în mod reciproc, chiar dacă el se joacă atât de frumos cu cățelul și îl ia cu el peste tot. Un câine nu poate fi adevăratul lui prieten, nu poate aprecia ceea ce face pentru el, nu îi înțelege gândurile și dorințele și tot efortul pe care îl face pentru el. Însă asta era ceea ce își dorea magicianul. Așa că a făcut și alte creaturi: pești, păsări, mamifere, toate fără niciun rezultat; nici unul dintre ele nu-l înțelegea. Era foarte trist să fie așa de singur.

Magicianul a stat și s-a gândit. Atunci și-a dat seama că pentru a avea un prieten adevărat, acela ar trebui să fie cineva care l-ar căuta pe magician, l-ar dori tare mult, ar fi ca magicianul, capabil să îl iubească, să îl înțeleagă, să îi semene, să îi fie partener. Partener? Prieten adevărat? Ar trebui să fie cineva apropiat lui, care să înțeleagă ceea ce el îi dăruiește și care să îi poată răspunde în mod reciproc, oferindu-i totul în schimb. Și magicienii vor să iubească și să fie iubiți. Atunci amândoi ar fi mulțumiți, pentru că este foarte trist să fii singur.

Și apoi magicianul s-a gândit să creeze un om. Omul ar putea fi adevăratul lui prieten! El ar putea fi ca magicianul. Pentru a fi asemănător creatorului său, omul ar avea nevoie doar de ajutor. Atunci amândoi s-ar simți bine, pentru că este foarte trist să fii singur. Dar pentru ca ei să se simtă bine, omul trebuie să se simtă în primul rând singur și să fie trist fără magician. Magicianul și-a fluturat din nou bagheta și în depărtare a apărut un om. Omul nu a simțit că a existat un magician care a făcut toate pietrele, plantele, dealurile, câmpurile și luna, ploaia, vântul, etc. Omul nu a știut că El a făcut o întreagă lume plină cu lucruri minunate, cum ar fi computerele și fotbalul, care îl fac să se simtă bine și să nu îi lipsească nimic. Magicianul, pe de altă parte, se simțea în continuare trist pentru că era singur. Omul nu știa că a fost un magician care l-a creat, l-a iubit, l-a așteptat și care a spus că împreună se vor simți bine, pentru că este foarte trist să fii singur.

Și totuși, cum ar putea un om care este mulțumit, care are totul, chiar și un computer și o minge de fotbal, dar care nu știe de existența magicianului să vrea să îl găsească, să facă cunoștință cu el, să îl cunoască, să se apropie de el, să îl iubească, să îi fie prieten și să îi spună: ”Vino, ne vom simți bine amândoi, pentru că este foarte trist să fiu singur!”? Omul cunoaște doar mediul său, vrea ceea ce vor și ceilalți, vorbește la fel ca ei, încearcă să nu ofenseze pe nimeni, cere cuviincios ceva: un calculator sau o minge de fotbal. Cum poate omul să știe că există un magician trist pentru că este singur? Însă magicianul este bun la inimă și în permanență atent la tot ce se întâmplă cu omul, iar când sosește momentul, el flutură bagheta și cheamă în tăcere inima acestuia. Omul înțelege că el caută ceva, dar nu își dă seama că magicianul îl cheamă, spunând: ”Vino, ne vom simți amândoi bine, pentru că este foarte trist să fiu singur!”

Apoi, magicianul flutură din nou bagheta, și omul îi simte prezența. El începe să se gândească la magician, să creadă că le va fi bine împreună, pentru că este foarte trist să fii singur, fără magician. O altă fluturare de baghetă și omul simte că există un turn plin cu bunătate și putere, unde magicianul îl așteaptă și doar acolo se vor simți bine, pentru că este foarte trist să fii singur. Dar unde este acest turn? Cum pot ajunge la el? Care este calea? se întreabă omul, nedumerit și confuz. Cum îl poate întâlni pe magician? În inima lui rămâne sentimentul mișcării baghetei și nu poate dormi. Vede numai magicieni și turnuri puternice și nici să mănânce nu poate. Asta se întâmplă atunci când omul vrea ceva foarte mult și nu poate obține și este trist să fie singur. Însă pentru a fi la fel ca magicianul: înțelept, mare, nobil, bun la inimă, iubitor și un bun prieten, o fluturare de baghetă nu este de ajuns. Omul trebuie să învețe să facă el însuși minuni. Astfel că magicianul, în mod secret și subtil, ușor și inofensiv, conduce omul la cea mai mare și veche carte magică, Cartea Zohar, și îi arată calea către turnul puternic. Omul înțelege asta și astfel poate ajunge repede la magician, la prietenul său și îi poate spune: ”Vino, ne vom simți bine împreună, pentru că este foarte trist să fii singur!”.

Cu toate acestea, există un zid înalt care înconjoară turnul și gărzile numeroase îl resping pe om și nu îl lasă să fie împreună cu magicianul și să se simtă bine. Omul disperă, magicianul se ascunde în turn în spatele porților încuiate, zidul este înalt, gărzile vigilente resping pe oricine, nimeni nu poate trece. Ce se va întâmpla? Cum pot fi ei împreună? Cum se pot simți bine? Pentru că este trist să fii singur.

De fiecare dată când omul este extenuat și disperat, simte imediat mișcarea baghetei și se grăbește din nou către ziduri, încercând să înșele gărzile, nu contează cum! El vrea să spargă porțile, să ajungă la turn, să urce treptele scării și să ajungă la magician. Și de fiecare dată când ”valul” îl poartă înainte și se află mai aproape de turn și de magician, gărzile devin mai vigilente, mai puternice și stăruitoare, sfârtecându-l fără milă. Însă cu fiecare încercare omul devine mai curajos, mai puternic și mai înțelept. El învață să folosească tot felul de trucuri, să inventeze lucruri demne de un magician. De fiecare dată când este respins, el dorește mai mult să ajungă la magician, simte o mai mare iubire pentru el, și vrea mai mult decât orice pe lume să fie cu magicianul și să îi vadă fața, pentru că le va fi bine împreună. Chiar dacă lui îi este dat totul în această lume, fără magician el se va simți singur.

Apoi, în momentul în care nu mai suportă să fie separat de el, porțile turnului se deschid și magicianul, magicianul lui se grăbește spre el și îi spune: ”Vino, ne va fi bine împreună, pentru că este foarte trist să fii singur!”. Și de atunci ei sunt prieteni devotați, se cunosc bine și nu există plăcere mai mare decât cea care este între ei: eternă și nemărginită. Ei se simt atât de bine împreună, încât nu își mai aduc aminte, nici măcar ocazional, cât este de trist să fii singur.

****************

Basmul (și interpretarea sa) se află în cartea lui Michael Laitman, Atingerea lumilor spirituale – Ghid de descoperire spirituală, Ed. Ari, 2016.

Citește: Ana Maria Tomescu

Fără titlu / Paul Celan

Din nou am suspendat marile umbrele albe în văzduhul nopții. Știu, nu pe-aici e drumul noului Columb, arhipelagul meu va rămâne nedescoperit. Nesfârșitele ramificații ale rădăcinilor aeriene de care am atârnat câte o mână se vor îmbrățișa în singurătate, neștiute de călătorii înaltului, mâinile le vor strânge tot mai convulsiv și niciodată nu-și vor lepăda mănușa melancoliei. Știu toate astea, precum știu, de asemeni, că nu mă pot încrede în mareele care, cu o spumă ca de jos, scaldă țărmurile dantelate ale insulelor acestora pe care le vreau ale somnului autoritar. Sub picioarele mele desculțe se aprinde nisipul, mă ridic în vârful degetelor și mă înalț într’acolo. Nu mă pot aștepta la ospitalitate, știu și asta, dar unde să mă opresc, dacă nu acolo? Nu sunt primit. Un crainic necunoscut mie mă întâmpină în larg ca să mă anunțe că mi se interzice orice escală. Ofer mâinile mele însângerate de spinii plutitori ai cerului nocturn în schimbul unei clipe de repaos, în speranța că de-acolo, de pe țărmul de mătase al primei despărțiri de mine, voi mai putea înălța un rând de pânze rotunde și umflate și că-mi voi putea continua călătoria înspre ele. Ofer mâinile mele pentru a veghea ca echilibrul acestei flore postume să fie păstrat în afară de orice pericol. Din nou sunt refuzat. Nu-mi rămâne decât să-mi continui călătoria, dar mi-au sleit puterile și închid ochii pentru a căuta un om cu o barcă.

************

Recomand: Paul Celan, Opera poetică, Trad. George Slate, Ed. Polirom 2019

Image: Leonard Tsuguharu Foujita (Japanise-French painter 1886-1968) / Background: Ocean Waves / composer & YT channel: Peder B. Helland / Album: Flying / Citește Ana Maria Tomescu

Fiecare dintre noi suntem un gol al dragostei / Sandu Tudor (părintele Daniil de la Rarău)

Rana de dragoste este o atingere înflăcărată și arzătoare prin care Dumnezeu ridică deodată sufletul la o înzestrare, la o posesie afectivă și simțită a Lui-Însuși, care se retrage apoi deodată.

Giovanni Battista Scaramelli

Dragostea este un simțământ foarte viu al prezenței lui Dumnezeu care prinde dintr-o dată sufletul. Asemenea unei dâre de foc, care luminează și arde în același timp, care dă inteligenței o cunoaștere mai vie despre desăvârșirile dumnezeiești și imprimă voinței un avânt mai puternic spre Cel Prea-Iubit care se abate, se ascunde de îndată.

Dragostea nu e o dorință de a avea vreo stăpânire asupra cuiva. Posesiunea e patimă, care poate urca până la mirajul dragostei, nălucirea unei iubiri. (…) Adevărata dragoste e o dăruire paradoxală de sine, care crește pe amândoi și pe toți și aduce desăvârșirea și împlinirea, o liberare a întâlnirii și unirii perfecte a Sfintei Înțelegeri.

În ceea ce numim de obicei o ”dragoste” – și care, de fapt, nu e decât o destul de amestecată varietate de patimă, bună-credință, vanitate, etc – e o neobișnuită izbucnire de putere. Această putere care țâșnește dincolo de patimă e de obicei la început și uneori și la sfârșitul acestei dragoste. Trecerea dincolo este, de fapt, atingerea dragostei. Ea e ca o adevărată spânzurare deasupra, peste condițiunea noastră umană, dezinteresată, generoasă, bună. Amintirea acestor clipe care țin foarte puțină vreme, e fericirea, lumina întregii vieți.

Prin bucuria dragostei omenești noi începem deja să ieșim din noi înșine, să ne înălțăm, să trecem dincolo de egoism, egocentrism. Artistul care se absoarbe în opera lui, savantul care descoperă adevărul, o părticică de taină a lui Dumnezeu, cunoaște bucuria în care personalitatea omenească se uită și se topește în ceea ce o depășește. Dar toate aceste bucurii au în ele umbre, neîmpliniri și neputințe nebănuite; ele sunt supuse dezamăgirii și neîmplinirii. Omul începe să bănuiască, să înțeleagă că fericirea trebuie să o caute dincolo de fericire, în suferința care curăță și dă aripi.

”Fericiți cei ce plâng. Fericiți cei ce veți fi prigoniți pentru Dreptate. Bucurați-vă și vă veseliți căci plata voastră multă este în Ceruri”. Dar ce este această răsplată? Fără îndoială, nu este ceva ce primim numai după moarte. Cerurile sunt și în noi. De aici, din sânul luptelor și întâmplărilor, suferințelor, se naște în noi, țâșnește viața care nu are sfârșit, fiindcă ea nu are nicio legătură cu Timpul.

Ca să cunoști pe Dumnezeu nu înseamnă să fii mare metafizician, ci să ai înțelegerea firii Sale, care e Dragostea. Cel mai mare chin al omului este această foame și sete ciudată când nu iubește și nu este iubit și care, la limită, este neputința de a trăi fără viață, fără Dumnezeu, adică fără dragoste. Lipsa aceasta paradoxală și nesfârșită, această înflămânzire și însetare de dreptate, de sfințenie, de Dumnezeu, e însăși ființa noastră. Fiecare dintre noi suntem un gol al dragostei. În dragoste, inima omului vrea să se lărgească, să cuprindă în sine, în viața sa alte vieți, vieți multe, toate viețile. Inima caută, ieșind din sine, să se topească, să se piardă pe sine în altul, să se scufunde în oceanul dragostei cosmice și dumnezeiești. A-ți pierde sufletul, ca să-l mântuiești – astfel e Legea Dragostei.

Puterile iubirii sunt adunate într-un centru personal, de taină; din el se pleacă și la el se întoarce. Sfânta fericire a dragostei este în această moarte neîncetată și înviere a eului personal.

************

Recomand: Dumnezeu-Dragoste / Caietele Preacuviosului Părinte Daniil de la Rarău (Sandu Tudor), Ed. Christiana, București, 2000.

Divine Love, photo by Bruno Legeai (#lenophoto)

Flacăra heraclitiană / Nikos Kazantzakis

Orice om integru poartă în el, în adâncul inimii sale, un punct tainic în jurul căruia se învârtește întregul univers; această tainică mișcare de revoluție dă unitate gândurilor și acțiunilor noastre, ne ajută să descoperim, ori să inventăm armonia lumii. Pentru unii punctul central e iubirea, pentru alții cunoașterea, bunătatea sau frumusețea; setea de aur și de putere: toate celelalte lucruri sunt raportate și supuse la această pasiune fundamentală. Vai de omul care nu simte în străfundul sufletului său un monarh absolut care îl guvernează: viața lui, anarhică, incoerentă, se risipește în cele patru vânturi.

Străbune, punctul nostru central, care a prins în vârtejul său întreaga lume vizibilă, străduindu-se să o ridice la cel mai înalt nivel al curajului și al responsabilității, iată ce este: lupta noastră cu Dumnezeu. Care Dumnezeu? Piscul sălbatic al sufletului omenesc, de care ne apropiem fără încetare și care ne scapă dintr-un salt, urcând tot mai sus. ”Ai văzut vreun om să se lupte cu Dumnezeu?” m-au întrebat odată, batjocoritor. ”Cu cine ați vrea să ne luptăm?” le-am răspuns eu. Într-adevăr, cu cine altcineva?

Iată de ce viața noastră, părinte, a fost un urcuș. Un urcuș, o prăpastie, un pustiu. Am pornit cu mulți camarazi de luptă, cu multe idei, o adevărată escortă; dar, pe măsură ce urcam panta și piscul se deplasa, se îndepărta, ideile, speranțele, camarazii de luptă își luau rămas bun de la noi; li se tăia răsuflarea, nu voiau și nu puteau să urce mai sus. Am rămas singuri, cu ochii pironiți pe Monada Mișcătoare, spre piscul care se deplasa mereu. Dacă urcam, nu o făceam pentru că aveam bănuiala și naivitatea să credem că într-o zi piscul va rămâne pe loc și îl vom atinge, nici că, dacă-l vom atinge, vom găsi fericirea, izbăvirea, paradisul: urcam pentru că urcușul însuși era pentru noi fericirea, izbăvirea și paradisul.

Sunt plin de admirație pentru sufletul omenesc: nicio putere în cer și pe pământ nu este atât de mare; purtăm în noi atotputernicia și nu știm; sufletul nostru e strivit sub greutatea cărnii și a grăsimii, fără să înțelegem cine suntem și ce putem împlini. Ce altă putere pe lume e în stare să privească drept în față, fără să-și piardă lumina ochilor, începutul și sfârșitul lumii? La început nu era Cuvântul, cum predică sufletele strivite sub greutatea trupului, nici Fapta, nici mâna Creatorului mânjită de lutul vieții; la început era Focul, iar la sfârșit nu va fi nici nemurirea, nici răsplata, raiul sau iadul; la sfârșit va fi Focul. Între aceste două focuri, iubite străbun, mărșăluiam, luptam, urmând porunca Focului, folosindu-l pentru a face din trup o flacără, din gândire o flacără; o flacără din speranță și disperare, din onoare și dezonoare, din glorie. Tu mergeai înaintea mea și eu te urmam. Tu m-ai învățat că flacăra noastră lăuntrică, potrivnică legii trupului, se aprinde tot mai mult de-a lungul anilor. Iată de ce te admiram: cu cât anii treceau, deveneai mai îndârjit, cu cât erai mai aproape de abis, inima ta era mai puternică. Aruncai trupuri, sfinți, seniori, călugări, în creuzetul privirii tale, le topeai ca pe metale și, curățindu-le de rugină, scoteai aur curat din sufletul lor. Care suflet? Flacăra – văpaia care ne-a dat naștere și văpaia care ne va nimici.

**********

Recomand: Raport către El Greco, de Nikos Kazantzakis, Ed. Humanitas Fiction, 2012.

Citește Ana Maria Tomescu.

Cine trăiește prin mine / Lev Tolstoi

Simt o bucurie / Și parcă-mi vine să plâng / Așa-mi vine să mă arunc / În brațele veșniciei.

Când crezi în iubire, n-ai ce să ceri. Trebuie doar să faci.

La început trebuie să te delimitezi net de părerea oamenilor, așa încât părerea falsă, umilitoare a celorlalți despre tine să nu te atingă. Vei fi înspăimântat și singuratic, dar dacă reușești să treci peste asta, să pui totul înaintea lui Dumnezeu din tine, înaintea conștiinței tale, cât de puternic, de ferm și de liber vei fi! Nebunia întru Hristos e mare lucru.

Ni se pare că avem multe, foarte multe lucruri de făcut. Dar nu-i adevărat. Există unul singur, munca asupra ta, purificarea, eliberarea în tine a ”eului” divin. Această muncă e plină de bucurie, lipsită de grabă, îți stă mereu la îndemână, iar pe măsură ce te trudești se săvârșește mereu și nu se isprăvește niciodată.

Am trăit îndeajuns ca să înțeleg că nu eu sunt cel care trăiește, ci Dumnezeu trăiește prin mine.

***********

Recomand ”Despre Dumnezeu și om”, Lev Tolstoi, Ed. Humanitas, 2017.

”Our ring” – Fotografie de Ana Maria Tomescu.

Despre Teologie în ”Doctor Faustus” / Thomas Mann

Există și o disciplină în care regina filosofie devine ea însăși servitoare, devine știință auxiliară sau, academic vorbind, ”specialitate secundară”, și aceasta este teologia. Acolo unde dragostea de înțelepciune se ridică la contemplarea esenței supreme, la izvorul originar al ființei, la învățătura despre Dumnezeu și despre cele dumnezeiești, acolo, s-ar putea spune, este culmea demnității științifice, acolo este atinsă cea mai înaltă și cea mai nobilă sferă de cunoaștere, piscul gândirii; țelul cel mai elevat al intelectului înaripat. Cel mai elevat, pentru că aici, toate științele profane, de pildă chiar filologia, și cu ea și istoria, și altele, devin simple instrumente în slujba cunoașterii celor sfinte – și chiar și acesta e un țel ce trebuie urmărit cu adâncă umilință, căci, precum spun cuvintele Scripturii: ”Este mai presus de orice rațiune”, iar spiritul omului ajunge la o mai cucernică, mai fidelă supunere decât i-ar fi fost impusă de orice altă savantă îngrădire profesională.

******

Recomand Doctor Faustus, Thomas Mann, Ed. Rao 2013.

Illo Tempore, fotografie de Ana Maria Tomescu.

Impulsul fundamental către cunoaștere / Rudolf Steiner

”Ah, două suflete-mi sălășluiesc în piept, / Ce vor necontenit să se dezbine / Unul de-o aspră poftă de dragoste umplut / Cu ghearele-ncleștate, în lume se împlântă, / Iar celălalt vânjos, desprins de lut, / Spre plaiul `nalților strămoși se-avântă.” – Faust, Goethe (trad. Șt.Aug.Doinaș)

Goethe exprimă aici o trăsătură de caracter adânc înrădăcinată în natura omenească. Omul nu este o ființă unitar organizată. El pretinde întotdeauna mai mult decât îi dă lumea de bunăvoie. Natura ne-a înzestrat cu necesități – dintre acestea, sunt unele a căror satisfacere ea o lasă pe seama activității noastre.

S-ar părea că suntem născuți pentru a fi mereu nemulțumiți. Setea noastră de cunoaștere nu este decât un caz particular al acestei nemulțumiri. (…) Nu suntem mulțumiți cu ceea ce ne prezintă natura în fața simțurilor. Căutăm ”explicația fenomenelor”. Iar ceea ce căutăm în plus, dincolo de ceea ce vedem nemijlocit în lucruri, scindează întreaga noastră ființă în două: devenim conștienți de antiteza dintre noi și lume. Ne situăm față de lume ca o ființă independentă. Universul ne apare în antiteza ”eu și lumea”.

Cu toate acestea, întreaga strădanie spirituală a omenirii constă în construirea unei punți între ”noi” și ”lume”. Istoria vieții spiritule este o căutare permanentă a unității dintre noi și lume. Religia, arta și știința urmăresc aceeași țintă. Pe cât este de adevărat că ne-am înstrăinat de natură, pe atât de adevărat este că simțim că ne aflăm în natură și că îi aparținem. Ceea ce trăiește în noi nu poate fi decât propria ei acțiune. Și trebuie să regăsim drumul înapoi spre ea. O simplă reflecție ne poate indica acest drum. E drept că noi ne-am desprins de natură dar, cu prilejul acestei detașări, cu siguranță am luat ceva din ea în propria noastră ființă.

Trebuie să descoperim esența naturii din noi înșine și atunci vom afla iarăși legătura dintre noi și lume.

***************

Pentru mai mult din acest subiect, recomand volumul ”Filosofia libertății”, Rudolf Steiner, Ed. Univers Enciclopedic, 2011.

Studiu, foto de Ana Maria Tomescu.