Rosicrucienii – Legenda Templului / Rudolf Steiner

La începutul sec. al XV-lea, în Europa a apărut o personalitate care fusese inițiată în anumite taine în Orient. Acesta era Christian Rosenkreutz. El a inițiat, la rândul său, un număr de personalități (aprox. 10), în acelși domeniu în care fusese și el inițiat. Această mică frăție, Fraternitas Rosae Crucis (Frăția Rosicrucienilor), a dus afară, în lume, un anumit mit. Învățăturile predate de Rosenkreutz nu puteau fi comunicate multor oameni, dar ele au fost îmbrăcate într-un fel de mit care, chiar de la prima sa apariție, la începutul sec XV, a fost în multiple feluri povestit și interpretat în cadrul Frățiilor.

Iată conținutul aproximativ al acestui mit:

A existat o vreme când unul dintre Elohimi l-a creat pe om. Un om pe care el l-a numit Eva. Elohimul însuși s-a unit cu Eva, din Eva s-a născut Cain. Apoi Elohimul Iahve sau Iehova l-a creat pe Adam. Adam s-a unit și el cu Eva și din această căsătorie s-a născut Abel. Cain este deci un fiu direct al zeilor; Abel este vlăstarul unor creaturi umane, Adam și Eva.

Darurile de jertfă pe care Abel le-a oferit lui Iahve au fost plăcute Zeului. Dar nu și cele ale lui Cain, căci Cain nu a fost creat la porunca directă a lui Iahve. Urmarea acestui lucru a fost aceea că fratele Cain a comis fratricidul. El l-a ucis pe Abel; din acest motiv el a fost eliminat din comuniunea cu Iahve. El a plecat în ținuturi îndepărtate și acolo a devenit strămoșul unui neam propriu. Adam s-a unit în continuare cu Eva și, ca înlocuitor al lui Abel, a fost născut Set. În felul acesta au apărut două neamuri de oameni: primul, trăgându-se din Eva și un Elohim – neamul lui Cain, și al doilea, trăgându-se din simpli oameni, care s-au unit din porunca lui Iahve – neamul lui Set.

Din neamul lui Cain se trag toți cei care au dat viață pe pământ artelor și științelor; de exemplu Matusal, care a inventat scrisul (scrierea Tau) și Tubal-Cain care i-a învățat pe oameni prelucrarea bronzului și a fierului. Pe această linie directă de la Elohim a luat naștere omenirea care se perfecționează în arte și științe. Din această spiță a lui Cain s-a tras și Hiram. El a fost moștenitorul a tot ceea ce s-a acumulat de-a lungul a generații întregi de către fiii lui Cain în materie de știință, artă și tehnică. Hiram a fost constructorul cel mai de seamă pe care ni-l putem imagina.

Din cealaltă linie, din spița lui Set, a ieșit Solomon, care s-a distins în tot ceea ce provenea de la Iahve sau Iehova. El a fost înzestrat cu înțelepciunea lumii, cu tot ceea ce poate asigura fiilor lui Iehova o înțelepciune clară, pașnică, bine cumpănită. Este vorba de o înțelepciune ce se poate exprima foarte bine în cuvinte, cuvinte care pătrund adânc în inima omului, îl înalță, dar nu pot aborda direct obiectul, în sensul realizării a ceva real în tehnică, artă sau știință. Era o înțelepciune de genul unei inspirații nemijlocite a lui Dumnezeu și nu una elaborată de jos, izvorâtă din pasiunea, din vrerea omenească (aceasta se află la fiii lui Cain, aceia care se trăgeau direct din celălalt Elohim). Aceștia erau lucrătorii riguroși, exacți, care vroiau să facă totul singuri.

Apoi, Solomon a decis să construiască un Templu. El și-a luat ca arhitect pentru aceasta pe Hiram, un vlăstar al fiilor lui Cain. Regina din Saba, Balkis, a venit la Ierusalim deoarece auzise de înțeleptul Solomon. Și când a sosit, a fost realmente fermecată de înțelepciunea elevată, clară, grandioasă, de frumusețea fizică a lui Solomon. El a cerut-o în căsătorie și a obținut încuviințarea ei. S-a iscat atunci un fel de gelozie între Hiram și înțeleptul Solomon. Urmarea a fost că Solomon ar fi căutat orice prilej să facă ceva împotriva lui Hiram; dar el trebuia să ducă la bun sfârșit construcția Templului.

S-au întâmplat atunci următoarele: Templul era gata, până la un anumit nivel bine definit. Mai lipsea ceva ce urma să fie atestatul de măiestrie al lui Hiram și anume Marea de bronz. Această piesă de maestru a lui Hiram trebuia să reprezinte Oceanul, turnat în bronz, și să împodobească Templul. S-au apucat de lucru și trei calfe ale lui Hiram, pe care acesta, la construirea Templului, i-a considerat a fi necorespunzători pentru a li se conferi titlul de maistru. De aceea ei s-au jurat să se răzbune pe el și au vrut să saboteze execuția Mării de bronz. Un prieten de-al lui Hiram, care a aflat despre aceasta, i-a comunicat lui Solomon planul calfelor, pentru ca el să le zădărnicească acest plan. Solomon însă, din gelozie față de Hiram, a lăsat lucrurile să-și urmeze cursul, deoarece el voia să-l piardă pe Hiram. Hiram a privit cum întreaga piesă turnată se pulveriza căci cele trei calfe adăugaseră în masa de aliaj un material străin. El a încercat să toarne apă pentru a domoli focul care făcea să fiarbă topitura, dar prin aceasta a făcut și mai rău. Când era să-și piardă orice nădejde, i-a apărut Tubal-Cain, unul dintre strămoșii săi. Acesta i-a spus să se arunce fără nicio grijă în foc, căci nu va păți nimic. Hiram s-a aruncat și a ajuns până în centrul Pământului. Tubal-Cain l-a condus la Cain, care se afla acolo în starea zeității originare. Hiram a fost inițiat atunci în taina creațiunii prin foc, a turnării bronzului ș.a.m.d. A mai primit de la Tubal-Cain un ciocan și un triunghi de aur pe care trebuia să-l poarte la gât.

După aceasta, s-a întors înapoi, fiind acum în stare să realizeze Marea de bronz, să pună din nou în ordine aliajul de turnare. Apoi, Hiram dobândește mâna Reginei din Saba. Este însă atacat prin surprindere de cele trei calfe și omorât. Înainte de a muri a apucat totuși să arunce Triunghiul de Aur într-o fântână.

Solomon însuși se implică în căutarea lui Hiram. Exista temerea că cele trei calfe ar putea divulga vechea parolă a maestrului; de aceea s-a convenit una nouă. Noua parolă a Maestrului avea să fie alcătuită din primele cuvinte ce picau când Hiram avea să fie găsit. El a spus: ”Tubal-Cain mi-a prezis că voi avea un fiu care va avea la răndul lui mulți fii, ce vor popula Pământul și vor duce la bun sfârșit opera mea – Clădirea Templului”. Apoi a indicat locul unde putea fi găsit Triunghiul de Aur.

El a fost dus la Marea de bronz și ambele sunt păstrate într-un loc special al Templului, în Sfânta Sfintelor. Ele pot fi găsite doar de aceia care au o înțelegere pentru ceea ce vrea să semnifice toată aceasta Legendă a Templului lui Solomon și a arhitectului său, Hiram.

************

O interpretare pe larg a acestei Legende se află în cartea lui Rudolf Steiner, Legenda Templului și Legenda de aur, Editura Univers Enciclopedic – Inițieri, 2018.

Rămas-bun / Ralph Waldo Emerson

Rămas-bun, lume mândră, eu mă întorc acasă;
Tu nu îmi ești tovarăș, iar eu nu-ți aparțin;
Destulă umblătură prin gloate ce m-apasă!
Ca o corabie pe-oceanul ce este-al său destin
Mult m-am lăsat purtat pe marea văluroasă
Dar acum, lume mândră, eu mă întorc acasă.

Adio lingușelii, cu chipul său mieros;
Adio măreției, zâmbind ingenios;
Și ochiului atent înspre înavuțire;
Funcționărime toată, adio îți spun ție!
Saloane-aglomerate și străzi și curți, vă las!
Adio celor reci și celor iuți la pas;
Celor ce vin și pleacă și celor fără casă;
Adio, lume mândră, eu mă întorc acasă!

Pornesc fără tăgadă spre propriul meu cămin,
Pitit după verzi dealuri și singur am să vin
În acel cuib secret din acel loc plăcut,
Cu ale sale crânguri ce zâne le-au țesut,
Cu zile nesfârșite și-arcade de verdeață,
Din care-aud ecouri de mierlă cântăreață;
Spre locul nepătat de omul prea vulgar
Căci pentru Domn și mintea-mi e ca un sfânt altar!

La adăpost, în codru, în casa mea de-aice,
Sfidez mândria Romei și-a Greciei antice!
Și, când sub pinii-aceștia în voie m-am întins,
Luceafărul de seară angelic s-a aprins.
Râd de știința lumii, de-a omului mândrie,
Râd de-nvățați, sofiști și-a lor filozofie
Nu știu, cu-a lor trufie așa superioară:
La cel retras din lume și Dumnezeu coboară!

Refugiul, foto Dan Cristian Mihăilescu

Refugiul, foto Dan Cristian Mihăilescu

250 de ani / Ana Maria Tomescu

viața se mișcă strâmb, înainte,
ce coji de nucă și ce morminte
un far se stinge, unul se-aprinde
doruri profane și doruri sfinte

o sărutare prin arse dureri
de pretutindeni, de nicăieri
ni se aprind vâlvătăi de păreri
astăzi și mâine vor fi ca și ieri

stai comod dacă vrei, dar la fel poți să pleci
vârsta îmi este două sute cincizeci
să rămâi, să iubești, să durezi sau să treci
vârsta îmi este din nou douăzeci

totul vine prin vis ca un abur străin
umbre și fapte ce pleacă și vin
dar iată pe ape un foc și un chin
să curețe zgura în zbor alcalin

gândul cel greu duce gândul ușor
cum și gustul cel dulce în cel acrișor
mintea condamnă ca un inchizitor
inima deapănă vrednic fuior

viața se mișcă lin, înainte,
ce de cununi ne vin prin morminte
un far se stinge, unul se-aprinde
doruri profane și doruri sfinte

Ninsoarea din carne / Ana Maria Tomescu

între straturi de pământ
oasele își cer durerea
carnea leapădă ce-i sfânt,
culegând din praf, plăcerea

încordându-și masca ternă
ca un lup pândind o pradă,
umbra ți-e culcuș, și pernă
însă cerul nu-i arcadă

până când, ca fulger, dorul
te va smulge din strânsoare
și-ți va pune-n aripi zborul
și în carne, o ninsoare.

Photo: Bruno Legeai #lenophoto / Music: S. Rachmaninov – Vocalise / Citește: Ana Maria Tomescu

2.02, Intampinarea Domnului

Asezându-te în chilia ta, adună-ți mintea și gândește-te la ceasul morții. Privește atunci la moartea trupului, înțelege întâmplarea, ia-ți osteneala și disprețuiește deșertăciunea din lumea aceasta, atât a plăcerii cât și a străduinței, ca să poți să rămâi nestrămutat în aceeași hotărâre a liniștii.

(Despre retragere, Evagrie Ponticul, Filocalia)

Anul trecut pe vremea asta (exerciții filozofice) / Ana Maria Tomescu

Am găsit caietul cu explozia înnoirii spirituale de anul trecut, în Postul Paștelui. Până la noi texte, las aici câteva dintre cele vechi. În condițiile în care sunt un om în continuă (și mereu evidentă) schimbare interioară – aflu totuși aici un surprinzător miez de actualitate.

motto: 
Cu atât de mulți oameni în jur… mi-e dor să strâng în brațe un miel.

Martie 2017

Amănuntele descriptive au tăcut; intensitățile au crescut, un val s-a înălțat cu mine fără să-mi ceară voie. După decenii în care m-am târât prin arsura pământului învățând să iubesc, au început deodată să apară flori prin crăpăturile aridității. O forță neobișnuită mă hrănește și mă ține în lumină, chiar și atunci când caruselul mă atinge brutal de marginea vreunei prăpastii. Nu știam că e posibil. Nu cred că e științific demonstrabil ceea ce simt. Știu doar că am (re)început să zbor.

Am devenit un fel de gară prin care orele trec aducând bucurie în loc de teamă. Farmecul unui loc singuratic, chiar dacă prin el se perindă oameni mulți. Înnobilarea cu vechime și cu imperfecțiuni. Conștiința și șansa iubirii ca ochi al cerului prin care Dumnezeu plânge cu păsări albe. Un plâns domol, lipsit de patimă, care hrănește conștiința și oferă un model de urmat. Un început de eternitate m-a atins, eliberându-mă de tensiune. Știința de a intui ce să fac cu singurătatea. O nouă și surprinzătoare putință de a ierta. Un acces la simțuri neștiute și o promisiune tandră, nenumită încă.

Un mecanism al vieții interioare s-a uns și-am început să funcționez pe o altă treaptă a clarității, cu transparență și fermitate, ca un orologiu din turnul vechi al cetății, care își (pre)simte Ceasornicarul. Tic-tac-ul se aude mai tare, uneori mă copleșește, mă ține trează nopțile și mă umple de emoție. Dar ceasul nu se mai dă peste cap. Manifestarea orelor potrivite mie e spontană, rugina roților dințate a fost ca prin magie, curățată. Nu vorbesc despre o lipsă a umbrelor. Ci doar despre o mai înaltă și imaterială împrietenire a mea cu ele. O senzație neverosimilă de vindecare.

Fără explicații

Când mi-am lăsat îndoielile să existe, au început să dispară. Ciudată puterea pe care o are renunțarea la luptă. M-am temut de cuvintele celorlalți la fel cum m-am temut și de tăcerile lor. Încordările cresc prin bunăvoința în fața unei lumi pe care nu o selectezi. Liniștea vine când te aștepți mai puțin, pe căile cele mai simple. Să visezi, să aluneci, să greșești, să îmbrățișezi diferențele, să primești totul așa cum vine. Să taci mai mult. Să nu descrii răul în detalii. Omenescul își găsește singur calea spre maturizare. Explicațiile au un gust acru care dispare prin iertarea de sine. Și de ceilalți.

Aplauze pentru ploaie

Lumea care aplaudă (precum și lumea care critică) crede zadarnic că schimbă ceva. Un stimul dinafară cade mort la picioarele materiei dacă omul nu-și găsește singur răspunsul în inimă sau în gând. Ceea ce scriu despre și pentru altul – răsună ca o tablă în care arunc cu pietre. Ceea ce scriu despre și pentru mine – răsună ca o ploaie sub forța căreia o ființă va crește sau se va înfiora prin vibrație, prin asemănare. Așteaptă oare ploaia aplauzele sau critica noastră pentru a hrăni pământul?

Albastru

Sentimentul  celui care te iubește doar când ești ușor de iubit (când esti căldură, dăruire, dezgheț, înflorire, rază) este ca un mormânt în care “ești, fără să fii”. La fel cum cine admiră “doar un pic de albastru” te poate surprinde cu grimasa oboselii în fața adevăratei imensități.

Starea de pace

Râvnesc la curajul de a spune ce iubesc, fără să adâncesc rănile închipuirilor omenești. Seninătatea nu vine des și nici nu rămâne mult, suntem creați pesemne din forțe antagonice, blestemați sau binecuvântați să putem aduce doar uneori pacea între acestea. Să urc pe scara inspirației mele până la lumina de moment a unei astfel de trăiri. Există o modestie a curajului precum și un curaj al modestiei. Să nu renunț la acestea.

Dinamică spirituală

Să evoluez în curajul de a nu semăna cu alții și totuși a fi una cu ei. Să fiu bună fără să mă supun. Și ce dacă spun lucruri care s-au mai spus. Și ce dacă alunec în ridicol. Și ce dacă nu sunt înțeleasă. Și ce dacă nu este ordine în căminul clipei de acum? Să renunț la sine și totuși să fiu eu însămi în renunțarea mea.

La ora fructelor

A nu întinde mâna, nici spre a lua, nici spre a da, decât în clipa potrivită acestui lucru. Dezechilibrul vine din a pretinde reacții de la ceilalți. Împlinirea poftei nu aduce niciodată binele, ci doar augmentarea poftei. A nu aștepta nimic, căci lucrurile vin în clipa coacerii lor, întocmai ca fructele.

Postul Paștilor

E mai multă libertate atunci când nu hrănești corpul. Ca un meșter iconar care pictează bisericile postind. Aș vrea să pot hrăni mai mult porumbeii, răsplata este atât de mare. Duhul Sfânt hrănindu-se din palma mea, din foamea mea, din abținerile mele. Aripi înghesuindu-se la fereastră, împiedicându-mă să observ cimentul. Nu este aceasta o minune?

Cuvinte

Să păstrez cuvintele scrise, ce orgoliu. Ar trebui lăsate să plece odată cu vântul, odată cu petalele de păpădie. Cine ar prinde din zbor fie și numai o adiere de gând, acela ar ști că mă poate atinge. Cuvântul, este el ceva material? Să ies din cercul vicios al gândurilor, prin cuvinte. Să ies din cercul vicios al cuvintelor, prin iubire.

Dimensiunea tăcerii

Tăcerea nu reprezintă ceea ce ne imaginăm noi. Ce știm noi despre tăceri este interpretarea proprie, oglinda interiorului nostru, proiecția unei dureri sau a unei fericiri, a unei așteptări sau a unei lupte de depășire. Tăcerea este o ființă separată și aparține unei dimensiuni la care ajungem doar rar, și doar dacă muncim mult pentru asta. Dacă vântul tace nu înseamnă că vântul tace, ci doar că noi nu auzim vântul. Să mă întreb cu îngrijorare: de ce nu aud eu vântul? Bruiajul omenesc, ca pricină. Să aud vântul, să înțeleg tăcerile, să am răbdare cu mine în timpul răzvrătirilor vocale. Să ajung la dimensiunea tăcerii și să mă pot întoarce zâmbind spre oamenii care tac.

Privegherea intensității

A-ți gestiona singur intensitățile, iată o artă dezirabilă. Nu toți cei ce sunt martorii vieții mele sunt imediat și surse de viață. Stiu oameni comuni, stiu si oameni de tipul eternității. Dar e ceva obisnuit in fiecare eternitate si ceva etern in fiecare lucru obisnuit. Fie oricât de mari diferențele între locuitorii vieții mele, trăiesc determinarea de a nu aștepta de la ei rezolvarea intensităților mele. Retragerea în carapace și adânca respirare. Activarea harului prin activarea inimii. Să generez seninătatea și lipsa îndoielii. Să pot avea credință în ființele omenești, ceea ce înseamnă, de fapt, iubire. Restul, vine de la sine.

Umplerea vidului

Locul gol din noi, cel în care ar încăpea Binele, zăbovește când e să-și caute plinătatea. De ce? Poate nu este chiar firească agoniseala Binelui? Claritatea naturii (greul, povara, Golgota prin care se ajunge la ea) doare pe omul adâncit în omenesc. Răul se simte amenințat de lucrarea luminii și reacționează prin lene, amânare, lipsa conștientizării unui rost. Nucleul divin întinde brațe de atomi către noi, dar reacția la îndemână este să raționalizăm, să aducem argumente. Așa se ascute mândria, așa se ivesc obstacolele. Să mă las în voia Binelui, așa cum lebedele zboară fără să-și problematizeze zborul. Trupul să-mi fie instrument în călătoria spre umplerea vidului.

Copaci fără pădure

Trăirea fără a fi explicată, ce idee atractivă. Evenimentele primite cu demnitate (și chiar cu încredere), ca pe niște cuie în trupul creat spre mântuire. Trupul gândit ca ceva material care, în mod misterios, face lucrurile să fie transparente pentru spirit. Găsirea gândului potrivit pentru alungarea panicii de pe cruce. Ceva potrivit cu firea personală, o rugăciune, o formulă, o dorință, o promisiune, un angajament, un vis. Dacă ești tâlhar, împacă-te cu aceasta și lasă căința să curgă din tine, nu din ceilalți. Să înțelegi prin revelație, fără a căuta înțelegerea; la fel cum să iubești fără a căuta iubirea. Cine stă în pădure, nu caută copacii.

Intrarea prin vis în realitate

Spiritul care nu se lucrează e păcălit de rugină, la fel ca trupul păcălit de dulceața mâncării. Vreau să cunosc și să ating fizica universului nevăzut; să manifest forțele câmpurilor lipsite de gravitație. Gândul (ca și sentimentele) reprezintă ieșirea din letargie și intrarea în propria realitate. Să am, prin bucurie la fel ca prin durere, revelația acestei realități. Să-mi duc prin recunoștință ființa dincolo de limite, la fel cum am dus-o, de multe ori deja, prin suferință.

Limpezimea privirii

Răul este de fapt binele pe care ni l-ar putea face adevărul, dacă nu am încerca să fugim de el. A da proporții imaginare dezgustului și disperării nu e decât o capcană ticăloasă. Să dansez desculță peste mărăcini și să iubesc pe cel care i-a așezat în cale-mi; cine altul mi-ar fi dat posibilitatea să colorez trandafirii sângerii ai vieții? Căci tocmai prin gestul pe care a dorit a-l ține ascuns, mi-a revelat tăria și limpezimea propriei mele priviri.

Exerciții de identitate

Avem nevoie de regenerare prin explozie interioară. În clipa de înflăcărare, prin contemplarea lucrurilor de neînțeles, aflăm extazul și numai prin extaz ne extindem cu adevărat ființa. Harul din noi este faptă, mai presus de formă și de culoare, mai presus de orice alcătuire de vorbe. Să dau voie misterului să se manifeste, ca stimul suprem al cunoașterii. Să fiu un om care își naște cuvintele în tăcere, un trup dezvăluit doar în iubire, un spirit care își primește identitatea. Să nu mă înspăimânte nici glasul înălțat al bucuriei, nici tăcerea spațiilor nemărginite.

*** *** ***

Cu cât mă las mai pătrunsă de ploaie, cu atât mai mult mă asimilează în forma ei lichidă, Creația. Cu cât îmi accept vâltoarea, cu atât ea se domolește mai repede. Cu cât mă obosește bătaia aripilor, cu atât mai colorat și mai înalt îmi devine zborul. Este fundamental a mea încăpățânarea de a reveni la echilibru, chiar dacă știu că armonia nu e o stare permanentă. Să fiu pregătită pentru următoarea dezechilibrare. Să nu mă uit la erorile celorlalți, pentru a nu da prilej mândriei să reînvie. Să disting între ceea ce trebuie privit în ochi și ceea ce trebuie ocolit. A înțelege motivul slăbiciunilor și a merge mai departe.

*** *** ***

Nevoia de a atinge frecvențe mai inalte ale iubirii. Din intentie decurge realitatea – dacă nu mă revolt, dacă nu pretind să se împlinească voia mea, dacă mă supun naturii. Ploaia sau porumbeii, dovezi evidente ale acestui lucru. În mijlocul lor inima mea se dilată, emotia apare, o forță de nestăpânit se manifestă concret. Nu aștept reciprocitate de la ploaie, precum nici de la porumbei, nu le cer să vină la ora stabilită de mine. Iubesc simplu și cu desăvârșire existența lor. Așa să fie și dragostea de oameni, să nu las desfătarea ființei să depindă de pofta mea și nici de firile celorlalți. renuntarea la ego aduce o ușurință uluitoare în a primi și a dărui iubire.

Grădina

Foi de hârtie, caiete, poeme, jurnale, bloguri, cartea despre Mama, tot ce am scris vreodată a fost ca pentru a povesti și a da mai departe ceva, o moștenire, o poveste, un mesaj, o spirală ADN a cuvintelor. Pentru prima dată în viață scriu ca și cum aș planta o grădină. Au încolțit și încep să înflorească în mine semințele unei noi ființe. O devenire, un urcuș, o altfel de realitate. Și tot pentru prima dată, lumina nu vine dintr-o dramă, nu suferința m-a adus aici. Dimpotrivă, o mângâiere care nu doare, pe care o explorez cu liniște și cu intensitate, deopotrivă.

Columna de lut a dorului

Frumusețea de a primi ceea ce mă rănește, ca vasul de lut în care meșterul taie spre a aduce la lumină desăvârșirea. Dacă ceva lipsește, este probabil pentru a mă face să pornesc (accelerez) mecanismul dorului, nu al lamentării. Dorul ridică în mine o columnă a posibilităților. Să fiu maleabilă ca pământul amestecat cu apă. Să mă las modelată de dorul absolut.

Fireștile (ne)potriviri

Cel care înțelege, nu mă încurajează; cel care mă încurajează, nu înțelege; cel care stă lângă mine, nu e aproape; cel care stă cel mai aproape, nu e lângă mine; cel care îmi spune să nu mă sperii, mă înfioară de teamă; cel care nu-mi dă motive de teamă, nu mă liniștește; cel care seamănă cu mine, e prea diferit; cel care nu e diferit, nu-mi seamănă suficient; cel care mă aplaudă, își ascunde prea mult critica; cel care critică, nu știe să incurjeze; cel care promite, nu aduce; cel care aduce, nu-mi dă motive să lupt. Mă întâmpină cel care nu are ce-mi spune, mă ocolește cel ce ar putea să mă întâmpine, mă învață cel care nu mă inspiră, mă amână cel care m-ar putea învăța, mă așteaptă cel pe care îl părăsesc, mă părăsește cel pe care îl aștept, mă leagă cel care nu-și vede lanțul, mă dezleagă cel înlănțuit ca mine. Și mie mi-e bine.

Muguri

Ca o străfulgerare a luminii, mugurii pe crengi! Privind la ei, exercițiile mele filozofice își dau pe loc măsura inutilității. Sufletul meu strecurat în natură, ca un praf de sare în aluatul din care bunica ar fi făcut cozonacul de Paști. Să rămân copil, să arunc cu pietricele în lac; undele create să-mi fie jocul cel mai iscusit. Să mușc din cozonacul bunicii și să simt sarea sufletului meu acolo.

Chirurgia detașării

Și când bruiajul gândurilor aduce înstrăinarea de sinele profund – sinele capabil să renunțe la sine – îmi rămâne de fiecare dată întoarcerea în cetatea intimă. Poate singurul loc în liniștea căruia se pot reaprinde luminile care, din greșeală sau neștiință, au fost stinse de alții. Asprimea unui ”confrate” nu este (sau nu trebuie să fie) decât o problemă exterioară mie. Omul care primește întunecarea altuia cu detașare este un chirurg care taie pentru a face bine, căci nu stă în puterea noastră decât propria limpezire. Dacă năvala intuiției (sau rațiunii) mă duce pe alei lăturalnice, îmi rămâne să consider devierea mea ca fiind o eroare accepabilă pentru devenire; și să merg mai departe.

Renunțarea la anotimp

ca o frunză atrasă tot mai mult de pământ și de ierburile uscate
așa mă simțeam mai acasă printre morți; nu era
nicio deznădejde în lucrul ăsta, dimpotrivă, un fel de putere
creștea în mine ca trunchiul unui copac consolidandu-mă si
obișnuindu-mă cu liniștea stranie a eternității. numai dragostea umbla
cu degete lungi și deșirate, scrijelindu-și numele în lemnul umed
de ploaie al trupului, iar eu nu-mi mai ștergeam atât de febril lacrimile
le neglijam și le lasam să scrie în nopțile albe, în timp ce oamenii
dădeau din cap îngrijorați, oh, spuneau ei, prea mult te-ai desprins
de realitate, prea necunoscute cuvinte începi să folosești când nu urli
și toți aveau impresia că e primăvară, dar aripile mele în formă de cruce
nu mai aveau demult anotimp.

True self

Zilele (și nopțile) în care plouă sunt poate singurele perioade în care mă părăsește total încordarea de a nu pierde timpul. Ceva prinde formă de la sine, fără efort; intenția rugăciunii devine singură rugăciune, intenția înțelegerii devine înțelegere, intenția trăirii și creșterii devin într-o clipă trăire și creștere. Materializarea intenției sparge iluzia dependenței de materie. Turbulențele motoarelor amuțesc în fața aripilor. Totul pleacă și vine la timp, nicio trebuință nu-și mai face auzită vocea. Mintea nu mai are poveri. Încredere. Intimitate absolută cu mine însămi. Împăcare cu neputința, depășirea ei. Vârf al dinamicii vieții. Mă aliniez cu stelele.

Toate urcă și coboară singure, într-un ritm natural: respirația, gândurile, sentimentele, faptele, percepțiile, ambientul. Momente fragile de conștiență pură în care știu că aici voi încerca să ajung din nou, după propria-mi coborâre. Îmi voi exersa intenția de a FI ca ploaia. Verticală, puternică, detașată, hrănitoare, privind lumea prin ochii lui Dumnezeu.

Flăcări gemene (twin flames)

îngerul zâmbea, era liniștit
arăta ca un copil care doarme
dar el era de fapt treaz, foarte treaz,
copleșitor de treaz, și a zis:
tu ești – dintre voi doi – cel care presimte
el este – dintre voi doi – cel care cutreieră
tu – predat încrederii
el – rătăcitor și insomniac

în clipa alipirii voastre mă veți vedea
voi pune trezia în trupurile voastre de humă
veți fi inundați de viață în același timp
veți respira aceeași respirație
veți săruta fluturii cu aceeași gură
vă veți lovi dinții și unghiile
în fiecare culoare a tainei revelate
și nu veți mai ști
care dintre voi presimte și care cutreieră

abandonați unei străluciri pe care încă,
încă
nu o puteți bănui.

Gânduri pe scară

Am să șterg niște lucruri pe care le știam, ca să fac loc unor lucruri pe care nu le știu încă. Închid ușa dintre mine și lume pentru a descoperi în tăcere cum să dărâm zidul care ține în el ușa. Am să folosesc gândurile cu atenție și respect pentru puterea lor. Mulți au nevoie de reacția mea însă eu vreau să învăț mai ales cum să privesc, să ascult, să fiu observator. Activitățile vin și pleacă, vreau să aflu cum să rămân neatașată lucrurilor care trec.

1: Rostesc iubirea, nu am nevoie de răspuns.

Aleile înfundate sunt parte din ciclul firesc al iluminării. Lumina stă dincolo de încapsularea mea în ego, aflarea ei nu e continuă. Să devin conștientă de mine înseamnă și momentele de pierdere a memoriei inimii, a viziunii de ansamblu în fața întregului din care fac parte. Răbdarea e cheia. Acceptarea rătăcirii și demersul pentru revenire.

2: Între două trepte, e un gol (clipa rătăcirii de la natura cosmică face parte din ciclul firesc al scării).

Entuziasmul este iluzie atunci când crește și se hrănește din rațiuni exterioare. Castel de nisip rezistând până la prima schimbare (firească) a frecvenței de manifestare a celuilalt. Diametral opus, entuziasmul poate fi ceva material, palpabil, când este înălțat din ceea ce sunt și vreau să dau. El trebuie să fie dăruire, predare de sine, devotament, nu satisfacere personală.

3: Iubirea e o stare interioară de zâmbire dăruită celui exterior mie, fără a depinde de reacția acestuia.

În fiecare cuvânt / gând / intenție stă promisiunea și posibilitatea a sute de păduri ale faptelor ulterioare. Să nu mă grăbesc, binele apare încet, ca un copac sădit de propria mea exprimare. Destinul meu este pădurea creată cu trudă dar mai ales cu ceea ce sunt eu, în profunzime, Acum. Cu cât devin mai conștientă de ceea ce sunt, cu atât destinul se schimbă, se înalță, liber de conceptualizări, iar eu exist așa cum Zborul există în fluture, în pasăre, în închipuire, în creație.

4: Nu caut nimic, nu abandonez nimic. SUNT. Carne, sânge, conștiință, spațiu infinit, adevăr.

Înțeleptul nu-și întoarce privirea spre trecerea timpului (de aceea, nu sunt înțeleaptă!). Cred că singurul punct de vedere viabil pentru minte este considerarea adevărului, inclusiv (sau mai ales) a celui etern. Conștiința nu este ceva trecător, ci doar ceva ce eu – ca om – nu pot percepe decât în salturi. De prea multe ori spun ”eu sunt asta, eu sunt cealaltă”, limitându-mă astfel la o mână de definiții ! Să țin ochii ațintiți asupra centrului inimii și să găsesc în sinele lepădat de paradigme o lume nesfârșită de iubire necondiționată. Să găsesc adevărul în spatele iluziilor, dincolo de lucrurile de care mă agăț sau cele cărora le dau drumul să plece.

5: Plantez gânduri înalte ca semințe în pământul ființei mele. Încrederea că vor înmuguri (și mai apoi vor înflori prin manifestare) în sezonul potrivit lor.

Când fermitatea rădăcinilor incomodează intenția zborului, copacul este cel care amintește legea cea mai naturală a vieții. O identitate puternică ajută la alungarea ignoranței. În plus, pot alege să nu fiu înrădăcinată în omenesc, ci în însăși inexistenta ego-ului, în absența eului fals, în omniprezența conștiinței, în eternitate. Pot alege să-mi pierd încet, identitatea falsă compusă din deșertăciuni și să-mi cresc identitatea divină, liberă de condiționări, exersând întoarcerea în adâncul inimii de unde pot elibera Iubirea. Găsesc acest lucru cel mai lipsit de limitări posibil.

6: A lucra pământul fertil al inimii. A dărui florile grădinii interioare fără a cere plată. A nu mă feri de bolovanii ce rănesc tălpile în această grădină. Ei sunt cei mai buni profesori de sfărâmare a cetății de piatră din jurul ființei.

Selfie (sau fragmente minerale de jurnal metamorfic) #3 / Ana Maria Tomescu

Emotional adjustment. Întinerirea prin vis, starea de a iubi. Deschiderea spre fenomenele naturii. Transcenderea mi-e naturală dar împământarea mi-a fost mai mereu noduroasă, accidentată, înfricoșată.

Îmi trăiesc viața ca o femeie matură care filtrează totul păstrând numai esențele proprii, vibrațiile familiare, destinate doar ei. Dar și ca o studentă în mansardă.

Ca și cum aș privi noaptea un cer înstelat, să trăiesc (și să iubesc) cu răbdare, cu uimire și fără pretenții. Când este a mea, iubirea își găsește singură drum spre mine, fără ca eu s-o constrâng, s-o măsor, s-o analizez. Dar gândul meu o privește. Pentru recunoaștere permanentă.

Timp de selecție a amănuntelor. Retragere. Solitudine. Simt (resimt) travaliul restructurării mele. Urc într-o nouă fază. Se rup unele corzi (firesc, chiar dacă incomod). Rămân numai cele care au puterea (voința) de a urca până la / cu mine.

Să-mi pun ordine în trăiri.
Să formulez dorințele.
Să le dau contur, să proiectez împliniri, să fiu artist al vieții.
Să mă plac.
Să fiu “studentă în mansardă”.
Să-mi acord timp.

Efortul de a-mi onora sensibilitatea. Ca un refren, ah, ca un refren!
Onorează-ți sensibilitatea, Ana. AnA.

Caut, aștept, presimt o descătușare nouă. Pasul nou în dansul vechi.
Există oameni-scări-rugoase-și-aspre, necesari pentru vindecările profunde prin chirurgia diferențelor dar există și ceilalți. Poate că pe ei, pe “ceilalți” îi pot numi “oamenii cu care pot fi studentă-în-mansardă”.

Pe cei care m-au oglindit i-am privit cu iubire, cu zâmbet adânc, ca pe niște eroi. Dar trebuie păstrat un simț al realității. Dacă forțez rămânerea în această percepție de basm (de dragul bunătății sau de dragul vibrațiilor) – mă epuizez, clachez. E nevoie și de realism.

Să dau voie ochiului propriu să vadă ce este real pentru mine.

Dacă îi iubesc pe oameni, nu înseamnă să-mi fie teamă că-i pierd.
Dimpotrivă.

Selfie (sau fragmente minerale de jurnal metamorfic) #2 / Ana Maria Tomescu

dar tu spui: e greu, mult prea greu,
nu răspund.
(Carla’s Dreams)

De fapt, nu mi-e dor decât de mine însămi. Mă atrag părți din mine, adormite, oglindite în alții și așteptându-și dinamizarea. Fragmente strălucitoare precum și fragmente scorburoase și întunecate. Orizont și cavernă mă tentează deopotrivă. Să îi ”clintesc” pe oameni prin iubire înseamnă să mă vindec pe mine. Sau poate invers, nu știu. În orice caz în urma intensităților mă retrag, mă caut, mă găsesc, mă bucur și sufăr. Ce bine este la final să fii singur și întreg. Să decizi. Să mai smulgi o buruiană din câmpul cu lumină. Mai mult decât o traumă necesară, o voluptate a regăsirii. Curajul singurătății este de fapt curajul adevărului. Dobândirea detașării, fără tristețe.

E greu, mult prea greu. Dar răspund.

2018-02-04_14_39_51.gif

 

Selfie (sau fragmente minerale de jurnal metamorfic) #1 / Ana Maria Tomescu

You have blood on your face. Why don’t you clean the blood on your face?
Ivo Dimchev

Observ de la o zi la alta cum se dezvoltă (înăuntrul și înafara mea) o ciudată realitate complementară lirismului meu de structură. Un pragmatism care mă surprinde, mă sperie și mă încântă deopotrivă.

Deocamdată nu știu prea bine să-l folosesc (înafară de a-l contempla uimită) dar știu că trebuie îmbrățișat; sunt eu, fără îndoială și mai mult ca niciodată mi se limpezește o privire asupra unor vechi însușiri ascunse. Poate mi-ar fi fost la îndemână să rămân o muză diafană, suspinând la adierea frunzei. Privire profundă, un peu de tristesse, a touch of wild, adepta armoniei universale frizând uneori lașitatea, căci nicio scrijelitură în orgoliile altora nu s-ar fi încumetat să se întâmple, dacă ar fi fost după mine. Nici măcar atunci când ar fi fost necesar. Să închid ochii într-un pacifism exagerat pentru a privi apoi cu secretă palpitație la cei curajoși, fermi, liberi – nimic mai ușor pentru mine.

Dar acum ceva se întâmplă și nu mă pot împotrivi. O ieșire din carcasa strâmtă. O mână puternică, nevăzută, mă desțelenește și-mi pune sângele în mișcare. Câțiva oameni care “au apărut întâmplător” își joacă rolul firesc și mă scot din ascetismul meu introspect și securizant. Ca pentru a echilibra simetria unui tablou intim, se desenează în mine linii noi și apare o rezistență între oameni pe care aș fi jurat că nu o am.

Oamenii ăștia diferiți, în ciuda opoziției de idei și-a diferențelor de fire, oglindesc – culmea – părți neactivate din mine însămi. E momentul să-mi privesc în față laturile ascunse. Eliberarea calităților presupune un curaj pe care îl am, îl am, îl am. Dar pe care l-am ținut în lada de zestre a sinelui, preocupându-mă obsesiv să șterg praful și să nu las pe nimeni să se atingă de lacăt.

Un vulcan al ființării dincolo de limite clocotește. Chemarea spre completitudine interioară, spre rotunjirea în adevăr a felului meu de a fi și spre activarea a tot ce am eu de folosit pentru viață. În fond, e vorba de transparență și onestitate. Ce cutezanță!

va urma.

thumbnail

o mie de ani lumină / Ana Maria Tomescu

simți tu, făptură, cum s-a repezit lumina
în fumul lentilelor, simți?

copilărește și așa, fără nicio teamă
ca o mie de sori laolaltă
ca o mie de mâini întinse spre dulcele
întrevăzut din temnița
timpului

te privesc, te privesc cu o mie de ochi
ca și cum
aș renaște-n privire și m-aș întoarce
la alba și strania și
atât de demult uitata noastră
nevârstnicie

ca și cum
lumânarea din carne ar aprinde
prin foc
prin răbdare și
prin memorie –

candela tăcută, nesfârșit curgătoare
a nemuririi

IMG_20171208_2040070

La margini / Ana Maria Tomescu

Și dacă vii și dacă pleci,
tot o sporire este
Ca o mireasmă printre crengi
în praguri de poveste

O răscolire nu-i decât
reașezare-n pagini
și regăsire într-un mit
și depășiri de margini

Tu știi, precis îți amintești
ce focuri mă crescură
Azi în altare mă ghicești
și-n palma ta – prescură

Sărută-mi tâmpla cum ai spus
pe-a mamei amintire
Lumina celor ce sunt sus
Să se aprindă-n fire.

Ca o salcie vorbind unui licean împiedicat în ea / Ana Maria Tomescu

cine poate ști dacă apa are dureri când
se lovește de pietre

înainte de a iubi se îndură, curgând,
poticnirea de colțuri dar vom ști
vom ști să extragem întregul din parte și
lumina
din forma de minereu
a pleoapelor

ce răbdătoare libertatea
își așteaptă rândul în miezul pietrelor și
vai, ce frumos și ce tânăr ești tu

contemplându-le

’cause from today I’m traveling light / Ana Maria Tomescu

atât de simplu
am plecat în pădure toamna
știind că sunt prea mult pentru
oameni

înlănțuirea
nu va avea putere să mă urmeze
aici

numai tu mă vei vedea din nou
cioplită
în crengile copacului
pe care alții
(ah, mereu alții)
îl tăiaseră fără milă

dacă mă vei recunoaște
tu – familiară și străină ființă
nu întreba
nu regreta
nu-ți ține respirația

ci doar  atât-
când ți se face dor –

vino.

20120920-073954
sursa photo: facebook (nu stiu numele autorului…)

Somnul pe verticală / Ana Maria Tomescu

intrarea în somn se făcea printr-un fel de
neliniște care totuși
nu mai era atât de malignă
gândurile se rosteau cu trosnetul natural
al vreascurilor sub lipsa de greutate
a focului

fiecare să meargă la ale lui am zis
trecerea de la o stare la alta se face
pe verticală
citisem undeva sau poate știam eu așa
de la sine

și nimeni
dar nimeni nu mai rupea crengile
crescute dinadins pentru mine
spre a zgâria și-a mângâia
deopotrivă

20170822_134323_HDR

Împământare / Ana Maria Tomescu

ceva odihnitor s-a întâmplat
când am intrat în râul acela, ceva
deposedat de tragic și de taine ca o nepăsare albă
ca o pasăre evadată

curajul a prins rădăcini în firea pleoapelor care
n-au mai plâns n-au mai privit cu isterie
la sensul treptelor și
au rămas așa, laolaltă cu tălpile –
desculțe, resemnate, jucându-se cu îndoielile
ca un copil încă rezistent la mizerii
gata să ierte totul cu bucurie

ceva ceva s-a întâmplat acolo îți spun sigur
ceva ce abia acum începe

câteva trucuri care duruseră s-au spart
cioburile s-au întors cu tandrețe
spre măștile trișorilor
n-a mai contat nimic din ce era ascuns
și insultător
nălucile nu mai erau necesare
sub tălpi pământul ud al trecerii făcea pietrelor
mărturisiri indecente

iubirea își dăduse măsura în ceruri când
trupul își găsise graiul lipsit de spectru și când –
nevinovată și momentan lipsită de aripi –
venise clipa împământării

the-reflection-of-the-long-hair-woman-darwin-leon
painting: Darwin Leon

Vara unei alte vârste / Ana Maria Tomescu

n-am privit totul cu atenție chiar dacă natura
are forță, natura gândește cu inima cu trunchiurile
cu trecerile

ce dacă atât de multe s-au adunat de strigat lumii
ce dacă nu înțelegem gravitația decât parțial
tu zâmbești
durerile risipesc mucegaiurile firii
mai bine du-mă de partea celorlalte cuvinte
vulcanii erup în tăcere totul pare impersonal și
abstract dar tu zâmbești și
gândurile confirmă
firea pulsatorie a universului închidem ochii vedem
adevăruri săpate în piatră, adevăruri întregi pe care
le-am analizat fragmentat și poate de aceea
n-am înțeles nimic dar

tu ai venit ai spulberat basmul
ai urcat în mine fără niciun motiv aparent
ca o ciudată revoluție a sângelui ca o întinerire ca
o realitate
în locul atâtor întrebări asupra eternității

și atunci
m-am trezit

17760030_1874984626057522_4038831160587722144_nsursa foto: internet

(prea)înalt / Ana Maria Tomescu

în timpul acela nici zborul nu putea fi ușor căci
trebuia purtat în lumină, și prea mult iradia aceasta
vai, cum uneori înaltul părea prea înalt
însăși păsării îi era necesară noaptea întru odihnă
în fond, până la zbor totul se desfășurase pe orizontală
dăruind structurii osoase iluzia progresului
dar oricât de tandră și de sfântă le-ar fi fost intensitatea
aripile erau înrobite pământului și
natura părea că se oprește de bună voie

ca o zăpadă proaspăt căzută
chemându-și singură lopețile spre a-i confirma vremelnicia

ca o nuntă de la care mirii fug de arsura altarului
spre a-și căuta pentru o vreme liniștea
în întunericul din care plecaseră
înaintea iubirii

19125392_696279283905675_351832459_o

Ție / Ana Maria Tomescu

Uneori te confund cu câte cineva gata-gata să-mi explice eternitatea prin el însuși la lumina câte unui fulger. Uneori câte cineva mă animă prin câteva entuziasme în urma cărora rămân nedumerită, cu o capricioasă și șovăielnică memorie. Uneori mi se pare că așteptarea a luat sfârșit, ba nu, că așteptarea nici măcar nu ar fi trebuit să existe, ci numai creșterea mea ar fi trebuit să întâmpine venirea ta. Am dat numele tău câtorva suflete, am dat putere iluziilor, dar trebuia să încetez a mă simți vinovată pentru ca tu să poți face încă un pas către mine. Și încă mai e drum, încă sunt ținută departe de Totul suspendat până la a cărui atingere mai am de vindecat spaime. În jurul oglinzii se învârt fluturi de zi și de noapte, dragoni și îngeri și fum în toate culorile Curcubeului. Câteva adevăruri de care nu sunt gata încă, dau târcoale inimii mele în trepte. De multe ori îmbrățișez oameni presimțindu-te, după cum de alte multe ori îmbrățișez copacii în bătaia vântului, din același motiv.

tattoo_1

my end is my beginning / Ana Maria Tomescu

pe toate, pe toate le iau de la început uneori
după ce pe toate le las să-mi cadă din mâini
sub propria lor greutate

numai dragostea Ta o adun și
o împletesc cu degete frânte de noduri
de la o cădere la alta
de la o povară la alta
de la o răbdare la alta

ca să ajung pe firul împletirii
la o atât de bântuitoare
și desăvârșită – cu Tine, întru Tine –
singurătate.