viața se mișcă strâmb, înainte,
ce coji de nucă și ce morminte
un far se stinge, unul se-aprinde
doruri profane și doruri sfinte

o sărutare prin arse dureri
de pretutindeni, de nicăieri
ni se aprind vâlvătăi de păreri
astăzi și mâine vor fi ca și ieri

stai comod dacă vrei, dar la fel poți să pleci
vârsta îmi este două sute cincizeci
să rămâi, să iubești, să durezi sau să treci
vârsta îmi este din nou douăzeci

totul vine prin vis ca un abur străin
umbre și fapte ce pleacă și vin
dar iată pe ape un foc și un chin
să curețe zgura în zbor alcalin

gândul cel greu duce gândul ușor
cum și gustul cel dulce în cel acrișor
mintea condamnă ca un inchizitor
inima deapănă vrednic fuior

viața se mișcă lin, înainte,
ce de cununi ne vin prin morminte
un far se stinge, unul se-aprinde
doruri profane și doruri sfinte

Ce trista iluzie si ce insulta la adresa vietii este sa consideri ca poti ajuta pe cineva fara sa respecti emotia. Vad oameni ingrozitor de supusi cliseelor de calitate, ascunzand cu grija realitatea in spatele grimaselor de lux, fara sa stie ca, in “fond”, ei insisi sunt cei manipulati si lent ucisi de “forma”. Vad abilitatea franghiilor de marionete, capcana bunavointei false si vad, apropiindu-ma cu o naivitate care ma aseamana in sfarsit cu copilul meu interior, minciuna camuflata in tamaduitor al ranilor lasate de adevaruri.

Nimic mai firesc (și prin aceasta, mai încântător) decât să ignori adevărurile general valabile, să greșești dacă așa îți cere creșterea, să nu confunzi bunătatea cu negarea curgerii naturale către delta proprie. A nu-ți ascunde esența, a refuza perfecțiunea unui principiu străin ție și a avea tăria de-a îndura consecințele. Ce deliciu al durerii și, în final, ce victorie asupra limitei.

Ana ~ photo from another life.

între straturi de pământ
oasele își cer durerea
carnea leapădă ce-i sfânt,
culegând din praf, plăcerea

încordându-și masca ternă
ca un lup pândind o pradă,
umbra ți-e culcuș, și pernă
însă cerul nu-i arcadă

până când, ca fulger, dorul
te va smulge din strânsoare
și-ți va pune-n aripi zborul
și în carne, o ninsoare.

Asezându-te în chilia ta, aduna-ti mintea si gândeste-te la ceasul mortii. Priveste atunci la moartea trupului, întelege întâmplarea, ia-ti osteneala si dispretuieste desertaciunea din lumea aceasta, atât a placerii cât si a straduintei, ca sa poti sa ramâi nestramutat în aceeasi hotarâre a linistii.

(Despre retragere, Evagrie Ponticul, Filocalia)