https://bel-esprit.ro/zonele-crepusculare-ale-simtirii/
Fiecărui iubitor de Nietzsche cred că îi place altceva la el. Pe mine mă încântă spiritul romantic, faptul că la el apare, mai limpede decât la alți filosofi, uniunea dintre animal și zeu în formula sufletului, fuziunea dintre corp și spirit, conviețuirea îngerilor cu demonilor în substraturile adânci ale ființei. Gândirea lui cultivă paradoxul și simbioza elementelor pe care filosofiile raționaliste le definesc drept antonime sau, în tot cazul, separate radical.
Contrar a ceea ce majoritatea teoriilor culturale afirmă, antichitatea nu era chiar așa de solară, iar opera lui Nietzsche dezvăluie un culoar secret care leagă romantismul cu toate ”obscurnatismele” lui de patimile anticilor.
Ca și la antici, în opera lui, sufletul are o identitate și, prin urmare, o predestinare, o vocație anume. El nu are liber arbitru, nu poate iubi pe oricine, nu poate detesta pe oricine, are o traiectorie de destin de la care nu se poate abate. Sufletul este practic un punct nodal al universului sensibil, o răscruce unde se intersectează toate datele care compun existența cuiva.
Nietzsche explorează zonele crepusculare ale simțirii, cele de care se leagă în cea mai mare măsură, vocația estetică și implicit erotică a unui om.
”Cel care se luptă cu monştrii, să ia aminte, să nu devină el însuşi un monstru. Iar de priveşti îndelung abisul, află că şi abisul îţi scrutează străfundul sufletului”. (Dincolo de bine și rău)
Și tot el ne dezvăluie, implicit, filonul ”romanic” al legendelor antice.
Sufletul se naște sub semnul melancoliei: totul în lume e pieritor. ”Nașterea tragediei” are loc odată cu primele licăriri de conștiință estetică și cu primele suferințe pe care omul le-a resimțit melodic.
Care este, în fond, mesajul muzicii? că frumusețea doare (prin mortalitatea și efemeritatea ei) mai mult decât orice altceva.
Nu întâmplător splendoarea chipurilor din tablourile renascentiste inspiră mai multă melancolie decât atmosfera apăsătoare din romanele lui Kafka, decât sărăcia din cărțile lui Joyce, decât depravarea lumii descrisă de cărțile lui Kerouac sau sărăcia interioară a personajelor lui Houellebecq.
Tragismul e doar în relația sufletului cu frumusețea pentru că ea este singurul lucru care poate fi pierdut.
Iubirea, în ceea ce are anestetic, e transcendentă.
Religiile care caută să gestioneze sursele de exaltare și suferință ale sufletului pun sub însemne demonice dragostea, care are fundamente estetice (cultivă lirismul senzorial), și artele. Artiștii sunt considerați proscriși în mediile profund religioase.
Viața, în ceea ce are anestetic, e dramatică, dură, sumbră, zbuciumată. Tragică e doar melancolia care e suflul frumuseții risipite și sentimentul unui neajuns vital, al unei neîmplini perpetue, foame de splendoare și de plenitudine intangibile.
Sufletul e condamnat așadar să rătăcească prin lume neîmplinit, flămând și însingurat. Dacă religia îi oferă alinare în rugăciune și în bunătate, în oferta de a trăi în prezent și în eternitate, literatura, arta și filosofia romantice îi oferă salvarea în dragoste.
În buna tradiție a romanticilor Byron, Keats, Huho, Shelley, Eminescu sufletele pereche, deîndată ce se întâlnesc, capătă o clarviziune.
Iubirea le ridică un strat de ceață de pe ochi și îi aduce în stare de trezie. Toate metaforele îndrăgostirii din antichitate până la începuturile modernității invocă această ”iluminare” subită.
Îndrăgostitul capătă puteri și acces la un tip de cunoaștere misterioasă, nu prin obscuritate, ci dimpotrivă prin faptul că e directă, implicită.
Din milioane de oameni se întâmplă să vezi într-o lumină transfigurată unul care îți pare neînchipuit de frumos și de aproape. Te vede și el în același mod, ca și cum ar fi căzut un strat de piele de pe simțuri, o cortină opacă. Acest fapt incredibil care e reciprocitatea, în condițiile în care în mod obișnuit te simți pierdut într-o mare de străini și nimeni nu te atrage, e cea mai fantastică putere a naturii sau a ceea ce se ascunde, poate, dincolo de ea.
Se deschide o fereastră acolo unde lucrurile par de nepătruns și vezi prin ea, intri în lumea celuilalt ca într-o casă și în memoria lui ca în arhivele propriilor amintiri.
Se spune că sufletul e memorie, un fel de cutie neagră. Când iubești, țâșnesc din ea tot felul de imagini, sunete, stări, iubirea unifică nu doar prezentul și viitorul a doi oameni ci și trecutul lor. Îl vezi pe celălalt în toate vărstele, posturile, ai acces neîngrădit la conținutul acelei cutii. Toți știm că se poate, dar nimeni nu poate explica de ce și cum….
Durerea împărtășită te apropie la fel de mult de unul altul ca și voluptatea. Intimitatea e o dimensiune secretă pe care o deschid doar sublimul, umorul particular și intensitatea împărtășite.
Ceea ce reușește să facă pasiunea din îndrăgostiți e că le amestecă destinele, stările, rănile, adevărul lăuntric, durerea face ca sufletele să fuzioneze în aceeași măsură ca și extazul.
I-am cerut să-mi dea durerea lui și a spus nu pot… dar acel nu pot avea legătură doar cu eliberarea de ea, căci o port în mine neîntrerupt și nu de atunci, ci din prima clipa, din momentul în care am știut că mi-e dat să îl iubesc în pofida oricărei rezistențe sau judecăți.
Nu poți transcrie în cuvinte limba fiecărui suflet anume, ci doar ceea ce au toate în comun. Orice poem e un loc comun, un bun anonim, indiferent cine i-a fost muză. Taina ființei care l-a inspirat o cunoaște doar poetul.
Sufletul poate vedea totul limpede, poate anticipa, poate descrifra și citi tot destinul altuia în gesturi, în străfundul privirii, în pauzele dintre cuvinte, în timbrul vocii, în emoțiile care unesc sufletul cu corpul, dar nu poate vorbi despre asta. Blestemul lui este să nu poată comunica niciodată secretul iubirii, să-l poarte cu el prin lume, în cea mai deplină singurătate.
Nu cred că poate spune cineva dacă iubirea anulează singurătatea sau mai rău o adâncește. Chiar și atunci când e împlinită, e un destin care te izolează de lume.
