dintre toate meleagurile, reale sau imaginare, cea mai profund caracteristica mie, fundamentala si desavarsita matca a vindecarii, a ramas mereu carapacea, cu tot ce a insemnat vreodata aceasta. sa ma odihnesc dupa marile pierderi. sa ma refac dupa inerenta greseala. sa regenerez zborul si maretia sufletului. sa-mi asum trasatura de care ma scarbesc si s-o acopar cu voalul iertarii de sine. sa ma dezic de ceva ce am crezut cu forta de cascada, daca asa mi se arata adevarul. sa ma trezesc din betie. sa destind pumnii ce fusesera stransi ca pentru a (ma) lovi. sa-mi planific si sa-mi visez echilibrele viitoare, sa-mi presimt lectiile despre inaltarea deasupra materiei. sa merg catre tinta mea preferata, “caminul” imaterial al clipei in care iubesc intreaga fiinta, cu lutul si cu stelele ei, deopotriva. sa ma aprind in rugaciune, mai degraba decat in parjolul materiei. sa fiu acasa si, dupa ce voi fi daruit iubirea celor care au nevoie de ea, sa inchid usa si sa deschid canalul Tainei de a apartine numai intr-o foarte mica masura acestei lumi.

Nimic mai firesc (și prin aceasta, mai încântător) decât să ignori adevărurile general valabile, să greșești dacă așa îți cere creșterea, să nu confunzi bunătatea cu negarea curgerii naturale către delta proprie. A nu-ți ascunde esența, a refuza perfecțiunea unui principiu străin ție și a avea tăria de-a îndura consecințele. Ce deliciu al durerii și, în final, ce victorie asupra limitei.

Ana ~ photo from another life.

Existențialismul unora, atât de opus transcendentalismului meu de fond, nu m-a atras și nici nu m-a dezgustat decât în măsura în care m-am apropiat sau m-am îndepărtat de mine însămi și doar atât cât să pot descoperi noi metode de regăsire și împăcare cu adevărurile din subteranele proprii. În ciuda marilor diferențe, iubirea rămâne totuși singurul liant posibil între doctrinele lumii, precum tot ea este singura care, cu eforturi considerabile, mai poate lega beciurile de ceruri.

între straturi de pământ
oasele își cer durerea
carnea leapădă ce-i sfânt,
culegând din praf, plăcerea

încordându-și masca ternă
ca un lup pândind o pradă,
umbra ți-e culcuș, și pernă
însă cerul nu-i arcadă

până când, ca fulger, dorul
te va smulge din strânsoare
și-ți va pune-n aripi zborul
și în carne, o ninsoare.

Asezându-te în chilia ta, aduna-ti mintea si gândeste-te la ceasul mortii. Priveste atunci la moartea trupului, întelege întâmplarea, ia-ti osteneala si dispretuieste desertaciunea din lumea aceasta, atât a placerii cât si a straduintei, ca sa poti sa ramâi nestramutat în aceeasi hotarâre a linistii.

(Despre retragere, Evagrie Ponticul, Filocalia)

Via Alda Merini – De l’espace…

Space space I crave, all the space
to sweetly move, wounded;
I crave space to sing to grow
fall and leap across the ditch
of divine wisdom.
Space give me space
so I may unleash inhuman cries,
that cry of silence of the years
I touched with my own hand.

********

De l’espace, je veux de l’espace, tant d’espace
où me mouvoir, blessée, avec une douceur infinie
je veux de l’espace pour chanter, croître
errer, sauter le fossé
de la sagesse divine.
De l’espace, donnez-moi de l’espace
que je pousse un cri inhumain
ce cri de silence que pendant si longtemps
j’ai touché du doigt.

Durerile venite deopotriva prin suflet si prin trup, au avut (trebuie sa recunosc) – pe langa latura lor intaritoare, formatoare – si un factor de secreta placere. Acces la mister sau cale de transcendere, cine stie. In orice caz, am preluat de la mama fuga de posibilitatea fericirii si refugiul in tragic, acesta parandu-mi a fi, multa vreme, unicul spatiu securizant posibil. Astfel incat, de-a lungul deceniilor, simtindu-ma indreptatita de severitatea conditiilor externe, am asezat eu insami nenumarate lanturi pe trupul de divinitate al Ancutei. Inca nu-mi pot inchipui  cum va face ea sa renasca, sa ma cuprinda in bratele ei, pentru ca, la final, sa ma las invaluita de inocenta firii ei hristice.

Apoi, mai sunt de vegheat si de manageriat asemanarile dintre mine si Vera, caci suntem, fara doar si poate, ingemanate de un rol asemanator intre oameni, de o fire a iubirii, a spiritului si inspiratiei supranaturale intr-o lume atat de materiala, ceea ce aduce dupa sine permanentul pericol de repetare subconstienta a suferintei. Puterea noastra este indiscutabila, suntem – in carapacea sensibilitatii creatoare – forte umane puse la lucru, simt asta. Numai ca eu am toate acele lucruri de vindecat; trasaturi, frici, paternuri si legi adunate de generatii intregi intr-un psihic care abia tarziu a inceput sa functioneze ascendent. Urcusul meu a fost intotdeauna sisific, dublat de durerile oaselor, scrasnind sub greutatea bolovanului pe care nu am indraznit sa-l dau jos spre a evada din “furia zeilor” (si alte paradigme primite de-a gata). Probabil astazi teama mea se refera, in cea mai mare masura, la a nu pune mai departe in Vera aceste mosteniri de plumb. Iar stoparea lor in mine necesita un efort fantastic.

Exista legaturi stranse si salvatoare atat intre mine si Vera, cat si intre Ancuta si Vera. Amandoua au legatura cu miezul meu, chiar daca in maniere diferite. Pe Vera am nascut-o, trebuie s-o deprind a se elibera tot mai mult si, la un moment dat, sa ramanem in iubirea inalta a doua suflete pereche, mama si fiica. Pe Ancuta insa, am pierdut-o si trebuie s-o readuc in mine, sa ma infasor in spiritul ei pur, sa devin Ea. Cu Vera trebuie sa intervina o scindare, in timp ce cu Ancuta trebuie sa ajung la unificare si chiar inlocuire. Caci Vera nu este viitorul meu, ci al ei insasi, ceea ce ma obliga (ajuta) tot mai mult sa ma intorc in mine si sa-mi caut vindecarea.

Vreau mai mult timp, pentru a invata sa ies din el. Iata, ce stranie pretentie.