Am găsit caietul cu explozia înnoirii spirituale de anul trecut, în Postul Paștelui. Până la noi texte, las aici câteva dintre cele vechi. În condițiile în care sunt un om în continuă (și mereu evidentă) schimbare interioară – aflu totuși aici un surprinzător miez de actualitate.
motto:
Cu atât de mulți oameni în jur… mi-e dor să strâng în brațe un miel.
Martie 2017
Amănuntele descriptive au tăcut; intensitățile au crescut, un val s-a înălțat cu mine fără să-mi ceară voie. După decenii în care m-am târât prin arsura pământului învățând să iubesc, au început deodată să apară flori prin crăpăturile aridității. O forță neobișnuită mă hrănește și mă ține în lumină, chiar și atunci când caruselul mă atinge brutal de marginea vreunei prăpastii. Nu știam că e posibil. Nu cred că e științific demonstrabil ceea ce simt. Știu doar că am (re)început să zbor.
Am devenit un fel de gară prin care orele trec aducând bucurie în loc de teamă. Farmecul unui loc singuratic, chiar dacă prin el se perindă oameni mulți. Înnobilarea cu vechime și cu imperfecțiuni. Conștiința și șansa iubirii ca ochi al cerului prin care Dumnezeu plânge cu păsări albe. Un plâns domol, lipsit de patimă, care hrănește conștiința și oferă un model de urmat. Un început de eternitate m-a atins, eliberându-mă de tensiune. Știința de a intui ce să fac cu singurătatea. O nouă și surprinzătoare putință de a ierta. Un acces la simțuri neștiute și o promisiune tandră, nenumită încă.
Un mecanism al vieții interioare s-a uns și-am început să funcționez pe o altă treaptă a clarității, cu transparență și fermitate, ca un orologiu din turnul vechi al cetății, care își (pre)simte Ceasornicarul. Tic-tac-ul se aude mai tare, uneori mă copleșește, mă ține trează nopțile și mă umple de emoție. Dar ceasul nu se mai dă peste cap. Manifestarea orelor potrivite mie e spontană, rugina roților dințate a fost ca prin magie, curățată. Nu vorbesc despre o lipsă a umbrelor. Ci doar despre o mai înaltă și imaterială împrietenire a mea cu ele. O senzație neverosimilă de vindecare.
Fără explicații
Când mi-am lăsat îndoielile să existe, au început să dispară. Ciudată puterea pe care o are renunțarea la luptă. M-am temut de cuvintele celorlalți la fel cum m-am temut și de tăcerile lor. Încordările cresc prin bunăvoința în fața unei lumi pe care nu o selectezi. Liniștea vine când te aștepți mai puțin, pe căile cele mai simple. Să visezi, să aluneci, să greșești, să îmbrățișezi diferențele, să primești totul așa cum vine. Să taci mai mult. Să nu descrii răul în detalii. Omenescul își găsește singur calea spre maturizare. Explicațiile au un gust acru care dispare prin iertarea de sine. Și de ceilalți.
Aplauze pentru ploaie
Lumea care aplaudă (precum și lumea care critică) crede zadarnic că schimbă ceva. Un stimul dinafară cade mort la picioarele materiei dacă omul nu-și găsește singur răspunsul în inimă sau în gând. Ceea ce scriu despre și pentru altul – răsună ca o tablă în care arunc cu pietre. Ceea ce scriu despre și pentru mine – răsună ca o ploaie sub forța căreia o ființă va crește sau se va înfiora prin vibrație, prin asemănare. Așteaptă oare ploaia aplauzele sau critica noastră pentru a hrăni pământul?
Albastru
Sentimentul celui care te iubește doar când ești ușor de iubit (când esti căldură, dăruire, dezgheț, înflorire, rază) este ca un mormânt în care “ești, fără să fii”. La fel cum cine admiră “doar un pic de albastru” te poate surprinde cu grimasa oboselii în fața adevăratei imensități.
Starea de pace
Râvnesc la curajul de a spune ce iubesc, fără să adâncesc rănile închipuirilor omenești. Seninătatea nu vine des și nici nu rămâne mult, suntem creați pesemne din forțe antagonice, blestemați sau binecuvântați să putem aduce doar uneori pacea între acestea. Să urc pe scara inspirației mele până la lumina de moment a unei astfel de trăiri. Există o modestie a curajului precum și un curaj al modestiei. Să nu renunț la acestea.
Dinamică spirituală
Să evoluez în curajul de a nu semăna cu alții și totuși a fi una cu ei. Să fiu bună fără să mă supun. Și ce dacă spun lucruri care s-au mai spus. Și ce dacă alunec în ridicol. Și ce dacă nu sunt înțeleasă. Și ce dacă nu este ordine în căminul clipei de acum? Să renunț la sine și totuși să fiu eu însămi în renunțarea mea.
La ora fructelor
A nu întinde mâna, nici spre a lua, nici spre a da, decât în clipa potrivită acestui lucru. Dezechilibrul vine din a pretinde reacții de la ceilalți. Împlinirea poftei nu aduce niciodată binele, ci doar augmentarea poftei. A nu aștepta nimic, căci lucrurile vin în clipa coacerii lor, întocmai ca fructele.
Postul Paștilor
E mai multă libertate atunci când nu hrănești corpul. Ca un meșter iconar care pictează bisericile postind. Aș vrea să pot hrăni mai mult porumbeii, răsplata este atât de mare. Duhul Sfânt hrănindu-se din palma mea, din foamea mea, din abținerile mele. Aripi înghesuindu-se la fereastră, împiedicându-mă să observ cimentul. Nu este aceasta o minune?
Cuvinte
Să păstrez cuvintele scrise, ce orgoliu. Ar trebui lăsate să plece odată cu vântul, odată cu petalele de păpădie. Cine ar prinde din zbor fie și numai o adiere de gând, acela ar ști că mă poate atinge. Cuvântul, este el ceva material? Să ies din cercul vicios al gândurilor, prin cuvinte. Să ies din cercul vicios al cuvintelor, prin iubire.
Dimensiunea tăcerii
Tăcerea nu reprezintă ceea ce ne imaginăm noi. Ce știm noi despre tăceri este interpretarea proprie, oglinda interiorului nostru, proiecția unei dureri sau a unei fericiri, a unei așteptări sau a unei lupte de depășire. Tăcerea este o ființă separată și aparține unei dimensiuni la care ajungem doar rar, și doar dacă muncim mult pentru asta. Dacă vântul tace nu înseamnă că vântul tace, ci doar că noi nu auzim vântul. Să mă întreb cu îngrijorare: de ce nu aud eu vântul? Bruiajul omenesc, ca pricină. Să aud vântul, să înțeleg tăcerile, să am răbdare cu mine în timpul răzvrătirilor vocale. Să ajung la dimensiunea tăcerii și să mă pot întoarce zâmbind spre oamenii care tac.
Privegherea intensității
A-ți gestiona singur intensitățile, iată o artă dezirabilă. Nu toți cei ce sunt martorii vieții mele sunt imediat și surse de viață. Stiu oameni comuni, stiu si oameni de tipul eternității. Dar e ceva obisnuit in fiecare eternitate si ceva etern in fiecare lucru obisnuit. Fie oricât de mari diferențele între locuitorii vieții mele, trăiesc determinarea de a nu aștepta de la ei rezolvarea intensităților mele. Retragerea în carapace și adânca respirare. Activarea harului prin activarea inimii. Să generez seninătatea și lipsa îndoielii. Să pot avea credință în ființele omenești, ceea ce înseamnă, de fapt, iubire. Restul, vine de la sine.
Umplerea vidului
Locul gol din noi, cel în care ar încăpea Binele, zăbovește când e să-și caute plinătatea. De ce? Poate nu este chiar firească agoniseala Binelui? Claritatea naturii (greul, povara, Golgota prin care se ajunge la ea) doare pe omul adâncit în omenesc. Răul se simte amenințat de lucrarea luminii și reacționează prin lene, amânare, lipsa conștientizării unui rost. Nucleul divin întinde brațe de atomi către noi, dar reacția la îndemână este să raționalizăm, să aducem argumente. Așa se ascute mândria, așa se ivesc obstacolele. Să mă las în voia Binelui, așa cum lebedele zboară fără să-și problematizeze zborul. Trupul să-mi fie instrument în călătoria spre umplerea vidului.
Copaci fără pădure
Trăirea fără a fi explicată, ce idee atractivă. Evenimentele primite cu demnitate (și chiar cu încredere), ca pe niște cuie în trupul creat spre mântuire. Trupul gândit ca ceva material care, în mod misterios, face lucrurile să fie transparente pentru spirit. Găsirea gândului potrivit pentru alungarea panicii de pe cruce. Ceva potrivit cu firea personală, o rugăciune, o formulă, o dorință, o promisiune, un angajament, un vis. Dacă ești tâlhar, împacă-te cu aceasta și lasă căința să curgă din tine, nu din ceilalți. Să înțelegi prin revelație, fără a căuta înțelegerea; la fel cum să iubești fără a căuta iubirea. Cine stă în pădure, nu caută copacii.
Intrarea prin vis în realitate
Spiritul care nu se lucrează e păcălit de rugină, la fel ca trupul păcălit de dulceața mâncării. Vreau să cunosc și să ating fizica universului nevăzut; să manifest forțele câmpurilor lipsite de gravitație. Gândul (ca și sentimentele) reprezintă ieșirea din letargie și intrarea în propria realitate. Să am, prin bucurie la fel ca prin durere, revelația acestei realități. Să-mi duc prin recunoștință ființa dincolo de limite, la fel cum am dus-o, de multe ori deja, prin suferință.
Limpezimea privirii
Răul este de fapt binele pe care ni l-ar putea face adevărul, dacă nu am încerca să fugim de el. A da proporții imaginare dezgustului și disperării nu e decât o capcană ticăloasă. Să dansez desculță peste mărăcini și să iubesc pe cel care i-a așezat în cale-mi; cine altul mi-ar fi dat posibilitatea să colorez trandafirii sângerii ai vieții? Căci tocmai prin gestul pe care a dorit a-l ține ascuns, mi-a revelat tăria și limpezimea propriei mele priviri.
Exerciții de identitate
Avem nevoie de regenerare prin explozie interioară. În clipa de înflăcărare, prin contemplarea lucrurilor de neînțeles, aflăm extazul și numai prin extaz ne extindem cu adevărat ființa. Harul din noi este faptă, mai presus de formă și de culoare, mai presus de orice alcătuire de vorbe. Să dau voie misterului să se manifeste, ca stimul suprem al cunoașterii. Să fiu un om care își naște cuvintele în tăcere, un trup dezvăluit doar în iubire, un spirit care își primește identitatea. Să nu mă înspăimânte nici glasul înălțat al bucuriei, nici tăcerea spațiilor nemărginite.
*** *** ***
Cu cât mă las mai pătrunsă de ploaie, cu atât mai mult mă asimilează în forma ei lichidă, Creația. Cu cât îmi accept vâltoarea, cu atât ea se domolește mai repede. Cu cât mă obosește bătaia aripilor, cu atât mai colorat și mai înalt îmi devine zborul. Este fundamental a mea încăpățânarea de a reveni la echilibru, chiar dacă știu că armonia nu e o stare permanentă. Să fiu pregătită pentru următoarea dezechilibrare. Să nu mă uit la erorile celorlalți, pentru a nu da prilej mândriei să reînvie. Să disting între ceea ce trebuie privit în ochi și ceea ce trebuie ocolit. A înțelege motivul slăbiciunilor și a merge mai departe.
*** *** ***
Nevoia de a atinge frecvențe mai inalte ale iubirii. Din intentie decurge realitatea – dacă nu mă revolt, dacă nu pretind să se împlinească voia mea, dacă mă supun naturii. Ploaia sau porumbeii, dovezi evidente ale acestui lucru. În mijlocul lor inima mea se dilată, emotia apare, o forță de nestăpânit se manifestă concret. Nu aștept reciprocitate de la ploaie, precum nici de la porumbei, nu le cer să vină la ora stabilită de mine. Iubesc simplu și cu desăvârșire existența lor. Așa să fie și dragostea de oameni, să nu las desfătarea ființei să depindă de pofta mea și nici de firile celorlalți. renuntarea la ego aduce o ușurință uluitoare în a primi și a dărui iubire.
Grădina
Foi de hârtie, caiete, poeme, jurnale, bloguri, cartea despre Mama, tot ce am scris vreodată a fost ca pentru a povesti și a da mai departe ceva, o moștenire, o poveste, un mesaj, o spirală ADN a cuvintelor. Pentru prima dată în viață scriu ca și cum aș planta o grădină. Au încolțit și încep să înflorească în mine semințele unei noi ființe. O devenire, un urcuș, o altfel de realitate. Și tot pentru prima dată, lumina nu vine dintr-o dramă, nu suferința m-a adus aici. Dimpotrivă, o mângâiere care nu doare, pe care o explorez cu liniște și cu intensitate, deopotrivă.
Columna de lut a dorului
Frumusețea de a primi ceea ce mă rănește, ca vasul de lut în care meșterul taie spre a aduce la lumină desăvârșirea. Dacă ceva lipsește, este probabil pentru a mă face să pornesc (accelerez) mecanismul dorului, nu al lamentării. Dorul ridică în mine o columnă a posibilităților. Să fiu maleabilă ca pământul amestecat cu apă. Să mă las modelată de dorul absolut.
Fireștile (ne)potriviri
Cel care înțelege, nu mă încurajează; cel care mă încurajează, nu înțelege; cel care stă lângă mine, nu e aproape; cel care stă cel mai aproape, nu e lângă mine; cel care îmi spune să nu mă sperii, mă înfioară de teamă; cel care nu-mi dă motive de teamă, nu mă liniștește; cel care seamănă cu mine, e prea diferit; cel care nu e diferit, nu-mi seamănă suficient; cel care mă aplaudă, își ascunde prea mult critica; cel care critică, nu știe să incurjeze; cel care promite, nu aduce; cel care aduce, nu-mi dă motive să lupt. Mă întâmpină cel care nu are ce-mi spune, mă ocolește cel ce ar putea să mă întâmpine, mă învață cel care nu mă inspiră, mă amână cel care m-ar putea învăța, mă așteaptă cel pe care îl părăsesc, mă părăsește cel pe care îl aștept, mă leagă cel care nu-și vede lanțul, mă dezleagă cel înlănțuit ca mine. Și mie mi-e bine.
Muguri
Ca o străfulgerare a luminii, mugurii pe crengi! Privind la ei, exercițiile mele filozofice își dau pe loc măsura inutilității. Sufletul meu strecurat în natură, ca un praf de sare în aluatul din care bunica ar fi făcut cozonacul de Paști. Să rămân copil, să arunc cu pietricele în lac; undele create să-mi fie jocul cel mai iscusit. Să mușc din cozonacul bunicii și să simt sarea sufletului meu acolo.
Chirurgia detașării
Și când bruiajul gândurilor aduce înstrăinarea de sinele profund – sinele capabil să renunțe la sine – îmi rămâne de fiecare dată întoarcerea în cetatea intimă. Poate singurul loc în liniștea căruia se pot reaprinde luminile care, din greșeală sau neștiință, au fost stinse de alții. Asprimea unui ”confrate” nu este (sau nu trebuie să fie) decât o problemă exterioară mie. Omul care primește întunecarea altuia cu detașare este un chirurg care taie pentru a face bine, căci nu stă în puterea noastră decât propria limpezire. Dacă năvala intuiției (sau rațiunii) mă duce pe alei lăturalnice, îmi rămâne să consider devierea mea ca fiind o eroare accepabilă pentru devenire; și să merg mai departe.
Renunțarea la anotimp
ca o frunză atrasă tot mai mult de pământ și de ierburile uscate
așa mă simțeam mai acasă printre morți; nu era
nicio deznădejde în lucrul ăsta, dimpotrivă, un fel de putere
creștea în mine ca trunchiul unui copac consolidandu-mă si
obișnuindu-mă cu liniștea stranie a eternității. numai dragostea umbla
cu degete lungi și deșirate, scrijelindu-și numele în lemnul umed
de ploaie al trupului, iar eu nu-mi mai ștergeam atât de febril lacrimile
le neglijam și le lasam să scrie în nopțile albe, în timp ce oamenii
dădeau din cap îngrijorați, oh, spuneau ei, prea mult te-ai desprins
de realitate, prea necunoscute cuvinte începi să folosești când nu urli
și toți aveau impresia că e primăvară, dar aripile mele în formă de cruce
nu mai aveau demult anotimp.
True self
Zilele (și nopțile) în care plouă sunt poate singurele perioade în care mă părăsește total încordarea de a nu pierde timpul. Ceva prinde formă de la sine, fără efort; intenția rugăciunii devine singură rugăciune, intenția înțelegerii devine înțelegere, intenția trăirii și creșterii devin într-o clipă trăire și creștere. Materializarea intenției sparge iluzia dependenței de materie. Turbulențele motoarelor amuțesc în fața aripilor. Totul pleacă și vine la timp, nicio trebuință nu-și mai face auzită vocea. Mintea nu mai are poveri. Încredere. Intimitate absolută cu mine însămi. Împăcare cu neputința, depășirea ei. Vârf al dinamicii vieții. Mă aliniez cu stelele.
Toate urcă și coboară singure, într-un ritm natural: respirația, gândurile, sentimentele, faptele, percepțiile, ambientul. Momente fragile de conștiență pură în care știu că aici voi încerca să ajung din nou, după propria-mi coborâre. Îmi voi exersa intenția de a FI ca ploaia. Verticală, puternică, detașată, hrănitoare, privind lumea prin ochii lui Dumnezeu.
Flăcări gemene (twin flames)
îngerul zâmbea, era liniștit
arăta ca un copil care doarme
dar el era de fapt treaz, foarte treaz,
copleșitor de treaz, și a zis:
tu ești – dintre voi doi – cel care presimte
el este – dintre voi doi – cel care cutreieră
tu – predat încrederii
el – rătăcitor și insomniac
în clipa alipirii voastre mă veți vedea
voi pune trezia în trupurile voastre de humă
veți fi inundați de viață în același timp
veți respira aceeași respirație
veți săruta fluturii cu aceeași gură
vă veți lovi dinții și unghiile
în fiecare culoare a tainei revelate
și nu veți mai ști
care dintre voi presimte și care cutreieră
abandonați unei străluciri pe care încă,
încă
nu o puteți bănui.
Gânduri pe scară
Am să șterg niște lucruri pe care le știam, ca să fac loc unor lucruri pe care nu le știu încă. Închid ușa dintre mine și lume pentru a descoperi în tăcere cum să dărâm zidul care ține în el ușa. Am să folosesc gândurile cu atenție și respect pentru puterea lor. Mulți au nevoie de reacția mea însă eu vreau să învăț mai ales cum să privesc, să ascult, să fiu observator. Activitățile vin și pleacă, vreau să aflu cum să rămân neatașată lucrurilor care trec.
1: Rostesc iubirea, nu am nevoie de răspuns.
Aleile înfundate sunt parte din ciclul firesc al iluminării. Lumina stă dincolo de încapsularea mea în ego, aflarea ei nu e continuă. Să devin conștientă de mine înseamnă și momentele de pierdere a memoriei inimii, a viziunii de ansamblu în fața întregului din care fac parte. Răbdarea e cheia. Acceptarea rătăcirii și demersul pentru revenire.
2: Între două trepte, e un gol (clipa rătăcirii de la natura cosmică face parte din ciclul firesc al scării).
Entuziasmul este iluzie atunci când crește și se hrănește din rațiuni exterioare. Castel de nisip rezistând până la prima schimbare (firească) a frecvenței de manifestare a celuilalt. Diametral opus, entuziasmul poate fi ceva material, palpabil, când este înălțat din ceea ce sunt și vreau să dau. El trebuie să fie dăruire, predare de sine, devotament, nu satisfacere personală.
3: Iubirea e o stare interioară de zâmbire dăruită celui exterior mie, fără a depinde de reacția acestuia.
În fiecare cuvânt / gând / intenție stă promisiunea și posibilitatea a sute de păduri ale faptelor ulterioare. Să nu mă grăbesc, binele apare încet, ca un copac sădit de propria mea exprimare. Destinul meu este pădurea creată cu trudă dar mai ales cu ceea ce sunt eu, în profunzime, Acum. Cu cât devin mai conștientă de ceea ce sunt, cu atât destinul se schimbă, se înalță, liber de conceptualizări, iar eu exist așa cum Zborul există în fluture, în pasăre, în închipuire, în creație.
4: Nu caut nimic, nu abandonez nimic. SUNT. Carne, sânge, conștiință, spațiu infinit, adevăr.
Înțeleptul nu-și întoarce privirea spre trecerea timpului (de aceea, nu sunt înțeleaptă!). Cred că singurul punct de vedere viabil pentru minte este considerarea adevărului, inclusiv (sau mai ales) a celui etern. Conștiința nu este ceva trecător, ci doar ceva ce eu – ca om – nu pot percepe decât în salturi. De prea multe ori spun ”eu sunt asta, eu sunt cealaltă”, limitându-mă astfel la o mână de definiții ! Să țin ochii ațintiți asupra centrului inimii și să găsesc în sinele lepădat de paradigme o lume nesfârșită de iubire necondiționată. Să găsesc adevărul în spatele iluziilor, dincolo de lucrurile de care mă agăț sau cele cărora le dau drumul să plece.
5: Plantez gânduri înalte ca semințe în pământul ființei mele. Încrederea că vor înmuguri (și mai apoi vor înflori prin manifestare) în sezonul potrivit lor.
Când fermitatea rădăcinilor incomodează intenția zborului, copacul este cel care amintește legea cea mai naturală a vieții. O identitate puternică ajută la alungarea ignoranței. În plus, pot alege să nu fiu înrădăcinată în omenesc, ci în însăși inexistenta ego-ului, în absența eului fals, în omniprezența conștiinței, în eternitate. Pot alege să-mi pierd încet, identitatea falsă compusă din deșertăciuni și să-mi cresc identitatea divină, liberă de condiționări, exersând întoarcerea în adâncul inimii de unde pot elibera Iubirea. Găsesc acest lucru cel mai lipsit de limitări posibil.
6: A lucra pământul fertil al inimii. A dărui florile grădinii interioare fără a cere plată. A nu mă feri de bolovanii ce rănesc tălpile în această grădină. Ei sunt cei mai buni profesori de sfărâmare a cetății de piatră din jurul ființei.
sursa foto: internet
