Mircea Eliade – Despre adevărurile găsite la întâmplare #quotes

Standard

“Marile adevăruri – şi singurele care contează, dealtfel – sunt găsite la întâmplare. Moartea, dragostea, primăvara sau toamna lăuntrică, toate acestea le întâlnim şi le cunoaştem la întâmplare. Nu numai atât. Se întâmplă, chiar, că trece multă vreme până să înţelegem că le-am cunsocut. Sunt atât de cenuşii, de umile, de cotidiene – încât nici nu le băgăm în seamă. Conştiinţa noastră este atrasă mai mult de adevărurile catastrofice, violente, sumare, agonice – căci asemenea adevăruri siluesc şi se cer siluite, ele exaltă vertiginos carnea şi duhul, ele sunt revelate prin experienţe dramatice, cu o dramaturgie bogată şi o punere în scenă meşteşugită.

Dimpotrivă, adevărurile găsite la întâmplare nu au nimic demonstrativ şi dramatic. Le descoperim deodată în suflet, fără să ştim cum au ajuns acolo. Ele sunt, şi nu poţi spune nimic altceva despre ele decât că sunt.Te pomenesti cu o vara trosnind de rod , cu o vara intreaga in suflet – si te intrebi de unde ai gasit tu bogatia aceastanemeritata in intelegere, in munca, in bucurie.Vara! iata un adevar gasit la intamplare, si care pretuiesta mai mult decat toate adevarurile ”tragice” (care nu sunt tragice).  […]

Pilda dragostei este iarăşi cunoscută. Cât timp dragostea rămâne dramă şi agonie, ea nu oferă decât o pseudo-cunoaştere, o cunoaştere catastrofică, personală, redusă la limitele şi destinele acelui binom sufletesc în care se petrece experienţa. Dar deodată se întâmplă ceva ciudat, intraductibil; dragostea s-a limpezit sau s-a dus, o cunoaştere reală se alipeşte sufletului, un adevăr care înmărmureşte sau consolează; un adevăr găsit la întâmplare. Căci totul se petrece la întâmplare, fără voinţa noastră, fără ştirea noastră, dincolo de previziunile, de aşteptările şi idiosincraziile noastre. Ceva real, nud, impersonal, pe care nu ştii cum să-l numeşti, nu ştii cum să-l valorifici.”

via Bogdan Liviu & also here.

atat de simplu

Standard

Uneori  reușesc să fiu simplă.
O (s)clipire în care nu vorbesc nimănui
nici în gând.
Nu mai sunt o gară secretă din care răzbat
așteptări,
reproșuri,
subînțelesuri,
chemări,
alungări;

Scrisul meu însuși rămâne searbăd.

Simplă ca o trestie, mă uit la ceilalți copaci
cu un zâmbet fără crispare.
Degetele ating pădurea în mijlocul căreia mă trezesc
la o viață ieșită din pământ.

Îmi amintesc că eram plină de lacrimi,
Dar nicio lacrimă nu mai pare născută acum
în durerosul travaliu.

Ca și cum m-aș mărturisi în gând marilor forțe,
Oferindu-mă întru totul lor și
Lăsându-mă la voia întâmplării,

Uneori reușesc să fiu simplă.

l074-kDT

“vantul in frunze”

Standard

poetic si… curat.

Cateodata doare claritatea cu care ii vad fiecaruia rostul in curgerea vietii mele. Inteleg, simt prea mult, ca sa pot ramane constant pe ape. Debarcarea imi este vitala, caci limpezimea devine taioasa si numai eu imi stiu exact refacerea. M-as ascunde intr-un ochi de copil care priveste pe cer urmele avioanelor ca pe niste pasari inventate de el insusi. As zambi. Mai stii? Eu, inventatoarea de sindroame, dadusem nume celei mai sonore taceri care ma facuse vreodata sa plang: “vantul in frunze”. In timp ce tu, strain si intim in acelasi timp, priveai prin celalalt ochi de copil, alte urme pe acelasi cer.

între timp

Standard

bună dimineața și apoi
rămas bun, iar și iar
tic-tac-ul unui ceas de smarald care
mângâie privirea
cu o frumusețe exterioară
ce nobil și inutil instinct rămâne
a urca împotriva curentului,
a păși în sensul invers
măsurării, și

ce greu se alege,
între timp,
miezul nevăzut al clipei în care –
deposedați de gând și de moarte –
iubim.

intre_timp

cuvinte in cana de lut #4 (“alunecand pe-o raza”)

Standard

Continui sa scriu, in cautarea fetitei mele interioare, Ancuta.

Tata era un “Luceafar” indragostit, coborat cu greu din sfera lui, ca sa urmeze chemarea ei. Un geniu al bunatatii si creativitatii, excesiv de binevoitor, neincaput – cu imensitatea ideilor lui – in ingustimea omenescului si totusi incapabil sa iasa din propriul univers (de cele mai multe ori utopic). El insusi avand o profunda nevoie de a fi inteles si confirmat, cauta permanent sa observe in oameni rasfrangerea bunatatii lui, ceea ce se traducea printr-o servilitate usor exagerata.

In timp ce mama a continuat sa-si ingroape in boli sinele ei luminos, coborand constant si tremurand de frig in beciul nemultumirilor, tata a continuat sa urce consecvent spirala cautarii de sine (ceva ce am preluat si eu, ulterior, intr-o maniera destul de intensa). Asta nu l-a facut sa fie, insa, o imagine de prea mare forta interioara in ochii mei de copil, ci mai degraba o prezenta cuminte si tacuta, gata oricand sa accepte compromisuri si sa se nege pe sine daca asa ar fi restabilit macar o urma de armonie. Mai mult decat siesi, el a fost supus, in anii aceia de sufocari comuniste, vointei si energiilor feminine din familie, opiniile mamei lui, bolile mamei mele, deciziile bunicii si chiar, sau poate mai ales, existentei mele. Caci iubirea lui inalta, in contrast cu haosul familial, l-a vulnerabilizat fara indoiala, facandu-l sa fie peste masura de smerit, ca nu cumva sa piarda accesul vital la fanta deschisa din sangele lui direct inspre cer (care era, de fapt, casa lui adevarata).

Din mijlocul colectiei ei de patologii, mama striga de dorul propriei ei fiinte, de dorul unei libertati interioare niciodata resimtita, intotdeauna doar presimtita. Mi-e usor sa ma identific cu ea in treaba asta. Dar si (im)pulsul calugaresc al lui tata l-am primit si l-am crescut in mine. Un fel de a accepta manifestarile Naturii, chiar si atunci cand sunt agresive. Ca fluviul care nu se revolta impotriva celor care arunca in el cu pietre sau gunoaie.

Iata parintii mei. Speciali, complecsi, neintelesi; un fel de personaje dostoievskiene traversandu-si lent calvarul, scapand de sub control armonia, avand totusi in toata zbaterea un miez de divinitate. Deseori povestile lor se intersectau si atunci, pentru ca eu ma aflam la intersectia lor, ba eram insasi aceasta intersectie, focul se intindea in mine, parjolindu-ma. I-am tinut in brate mereu si, in timp, am invatat sa-i iert pentru arsuri. Nu e de mirare ca am primit un Dar ascuns in suferinta.

Darul, care este putinta mea de a iubi cu masura divina.

tata

cuvinte in cana de lut #3 (“Ochii umbrosi, trist strajuiti de coarne”)

Standard

“Mi se parea ca retraiesc un mit, cu fata prefacuta-n caprioara”. (Nicolae Labis, Moartea caprioarei)

Venita pe pamant ca fiinta luminoasa si deschizand ochii intr-o vasta modestie rurala, mama era o salcie frumoasa, o fata culta, ambitioasa si misterioasa, fugind de provincialism, pastrand nostalgia simplitatii dar cautand infrigurata evidente ale vietii. In acelasi timp, a ramas fundamental o fiinta neinteleasa, incruntata, timida, incapatanata si neobservata cu adevarat. Fara sprijin in potentialul ardorii ei si fara oglinzi care sa-i arate ce miraculoasa ii este natura din spatele neputintelor, “Lu” si-a facut din angoasa ei timpurie un cuib intunecat, si-a insusit patul de ghimpi si s-a asezat descumpanita intr-o orizontala pasiva si parsiva. Fie ce-o fi, a parut a spune mereu. Nimic nu conteaza cu adevarat. De fapt, vroia sa spuna “prea mult conteaza totul; salvati-ma, iubiti-ma asa cum sunt”. 

Din strafundurile cuibului facut parca din “coroana lui Hristos”, au razbatut deseori lacrimi, urlete si exprimari pe care noi, cei dinafara, nu le pricepeam si nu le suportam, fiind asurzitoare, complicate, uneori odioase si avand – mi se parea mie – consecinte negative ireparabile. Intr-un incordat arc peste timp, numai eu pot vedea cum stimulii grei – responsabilitatile, depresia, fricile, fobiile – au sporit urletele pana cand acestea au inceput sa se intoarca in ea, ucigand-o (conducand-o, de fapt, pe o Golgota pe atunci intraductibila noua).

Dar, in centrul acelor orori aparente, in circul aglomerat al vietii si in plina bezna, ce a fost totusi bun pentru mine? Au existat mari evadari formatoare, fie ca veneau din suferinte, fie din cuvinte. Ma gandesc azi (nu stiu de ce tocmai azi) la caietele mamei, jurnalele, notitele, poemele, strigatele ei; imi amintesc cum ma fascinau, in toata groaza dezbinarilor si tensiunilor de atunci. Au fost primele mele pasiuni, primul contact cu valorile. Si apoi, clipele rare in care evada din zbateri si imi citea poezii ! Dan Botta, Bacovia, Paunescu; nume care au tinut loc de “rau, ratusca, ramurica”, fetitei care eram.

Am visat-o de curand. Imi spunea ca ii este dor de mine, ce dar ! De dincolo de moarte, sa-i fie dor de tine celui prin care ai traversat lumile. Inteleg infiorata cum depasesc pe rand fiintele, actiunile si intamplarile vietii, ca pe niste foi scrise mai subtil sau mai vulgar, mai bland sau mai violent; insa ceva din esenta ei ramane inscriptionat in mine, sa ma insoteasca la drum de adevar. Un cult pentru ce este al meu mi-a fost mereu adapost sfant. Pantecul. Constiinta apartenentei, nu la ceva frumos neaparat, ci mai ales formator si revelator de lumina.

Iata de ce pot spune ca, dintre toate experientele cu potential de viata, cea mai proprie, cea mai vie imi este totusi moartea. Tin degetele fierbinti pe aceasta za din lantul eternitatii si-mi simt calea. Iar iubirea celor din interiorul carapacei mele mi-a fost, imi este si imi va fi singurul foc salvator de la inghetul fiintei.

3generatii

Victor Hugo – “Autobiografia mea intelectuala”

Standard

Primul gand care mi-a venit in minte dupa ce am lasat cartea jos a fost: “are stofa de Biblie”. Nu pentru ca ar putea sta la baza vreunei religii, dar pentru ca te ridica la un soi de religie universala, la Natura si la “viata cea adevarata” prin coborarea in adancul sinelui si mai ales prin scrutarea mortii. O lectura care te transforma si te readuce din zadarnicia si iluzia materiei la cateva valori spirituale esentiale: constiinta, eternitatea, Sufletul, datoria, asumarea suferintei ca treapta, ca realitate, ca firesc.

Nu e chiar usor sa traversezi cartea, este densa si inalt filozofica, este mai degraba un manual despre intelegerea lui Dumnezeu. Dar exact de aici vine bucuria, invierea si inaltarea cititorului ! Sa recomand aceasta carte e ca si cum as recomanda Omului sa deschida ochii in bezna si sa priveasca atent raza sinelui propriu, la capatul careia se afla Infinitul. O carte mai ales pentru cei care cred ca intr-o zi nu vor mai fi, caci vor incepe negresit sa metamorfozeze in ei aceasta credinta si sa-si presimta propria nemurire.