Fiecare dintre noi suntem un gol al dragostei / Sandu Tudor (părintele Daniil de la Rarău)

Rana de dragoste este o atingere înflăcărată și arzătoare prin care Dumnezeu ridică deodată sufletul la o înzestrare, la o posesie afectivă și simțită a Lui-Însuși, care se retrage apoi deodată.

Giovanni Battista Scaramelli

Dragostea este un simțământ foarte viu al prezenței lui Dumnezeu care prinde dintr-o dată sufletul. Asemenea unei dâre de foc, care luminează și arde în același timp, care dă inteligenței o cunoaștere mai vie despre desăvârșirile dumnezeiești și imprimă voinței un avânt mai puternic spre Cel Prea-Iubit care se abate, se ascunde de îndată.

Dragostea nu e o dorință de a avea vreo stăpânire asupra cuiva. Posesiunea e patimă, care poate urca până la mirajul dragostei, nălucirea unei iubiri. (…) Adevărata dragoste e o dăruire paradoxală de sine, care crește pe amândoi și pe toți și aduce desăvârșirea și împlinirea, o liberare a întâlnirii și unirii perfecte a Sfintei Înțelegeri.

În ceea ce numim de obicei o ”dragoste” – și care, de fapt, nu e decât o destul de amestecată varietate de patimă, bună-credință, vanitate, etc – e o neobișnuită izbucnire de putere. Această putere care țâșnește dincolo de patimă e de obicei la început și uneori și la sfârșitul acestei dragoste. Trecerea dincolo este, de fapt, atingerea dragostei. Ea e ca o adevărată spânzurare deasupra, peste condițiunea noastră umană, dezinteresată, generoasă, bună. Amintirea acestor clipe care țin foarte puțină vreme, e fericirea, lumina întregii vieți.

Prin bucuria dragostei omenești noi începem deja să ieșim din noi înșine, să ne înălțăm, să trecem dincolo de egoism, egocentrism. Artistul care se absoarbe în opera lui, savantul care descoperă adevărul, o părticică de taină a lui Dumnezeu, cunoaște bucuria în care personalitatea omenească se uită și se topește în ceea ce o depășește. Dar toate aceste bucurii au în ele umbre, neîmpliniri și neputințe nebănuite; ele sunt supuse dezamăgirii și neîmplinirii. Omul începe să bănuiască, să înțeleagă că fericirea trebuie să o caute dincolo de fericire, în suferința care curăță și dă aripi.

”Fericiți cei ce plâng. Fericiți cei ce veți fi prigoniți pentru Dreptate. Bucurați-vă și vă veseliți căci plata voastră multă este în Ceruri”. Dar ce este această răsplată? Fără îndoială, nu este ceva ce primim numai după moarte. Cerurile sunt și în noi. De aici, din sânul luptelor și întâmplărilor, suferințelor, se naște în noi, țâșnește viața care nu are sfârșit, fiindcă ea nu are nicio legătură cu Timpul.

Ca să cunoști pe Dumnezeu nu înseamnă să fii mare metafizician, ci să ai înțelegerea firii Sale, care e Dragostea. Cel mai mare chin al omului este această foame și sete ciudată când nu iubește și nu este iubit și care, la limită, este neputința de a trăi fără viață, fără Dumnezeu, adică fără dragoste. Lipsa aceasta paradoxală și nesfârșită, această înflămânzire și însetare de dreptate, de sfințenie, de Dumnezeu, e însăși ființa noastră. Fiecare dintre noi suntem un gol al dragostei. În dragoste, inima omului vrea să se lărgească, să cuprindă în sine, în viața sa alte vieți, vieți multe, toate viețile. Inima caută, ieșind din sine, să se topească, să se piardă pe sine în altul, să se scufunde în oceanul dragostei cosmice și dumnezeiești. A-ți pierde sufletul, ca să-l mântuiești – astfel e Legea Dragostei.

Puterile iubirii sunt adunate într-un centru personal, de taină; din el se pleacă și la el se întoarce. Sfânta fericire a dragostei este în această moarte neîncetată și înviere a eului personal.

************

Recomand: Dumnezeu-Dragoste / Caietele Preacuviosului Părinte Daniil de la Rarău (Sandu Tudor), Ed. Christiana, București, 2000.

Divine Love, photo by Bruno Legeai (#lenophoto)

Flacăra heraclitiană / Nikos Kazantzakis

Orice om integru poartă în el, în adâncul inimii sale, un punct tainic în jurul căruia se învârtește întregul univers; această tainică mișcare de revoluție dă unitate gândurilor și acțiunilor noastre, ne ajută să descoperim, ori să inventăm armonia lumii. Pentru unii punctul central e iubirea, pentru alții cunoașterea, bunătatea sau frumusețea; setea de aur și de putere: toate celelalte lucruri sunt raportate și supuse la această pasiune fundamentală. Vai de omul care nu simte în străfundul sufletului său un monarh absolut care îl guvernează: viața lui, anarhică, incoerentă, se risipește în cele patru vânturi.

Străbune, punctul nostru central, care a prins în vârtejul său întreaga lume vizibilă, străduindu-se să o ridice la cel mai înalt nivel al curajului și al responsabilității, iată ce este: lupta noastră cu Dumnezeu. Care Dumnezeu? Piscul sălbatic al sufletului omenesc, de care ne apropiem fără încetare și care ne scapă dintr-un salt, urcând tot mai sus. ”Ai văzut vreun om să se lupte cu Dumnezeu?” m-au întrebat odată, batjocoritor. ”Cu cine ați vrea să ne luptăm?” le-am răspuns eu. Într-adevăr, cu cine altcineva?

Iată de ce viața noastră, părinte, a fost un urcuș. Un urcuș, o prăpastie, un pustiu. Am pornit cu mulți camarazi de luptă, cu multe idei, o adevărată escortă; dar, pe măsură ce urcam panta și piscul se deplasa, se îndepărta, ideile, speranțele, camarazii de luptă își luau rămas bun de la noi; li se tăia răsuflarea, nu voiau și nu puteau să urce mai sus. Am rămas singuri, cu ochii pironiți pe Monada Mișcătoare, spre piscul care se deplasa mereu. Dacă urcam, nu o făceam pentru că aveam bănuiala și naivitatea să credem că într-o zi piscul va rămâne pe loc și îl vom atinge, nici că, dacă-l vom atinge, vom găsi fericirea, izbăvirea, paradisul: urcam pentru că urcușul însuși era pentru noi fericirea, izbăvirea și paradisul.

Sunt plin de admirație pentru sufletul omenesc: nicio putere în cer și pe pământ nu este atât de mare; purtăm în noi atotputernicia și nu știm; sufletul nostru e strivit sub greutatea cărnii și a grăsimii, fără să înțelegem cine suntem și ce putem împlini. Ce altă putere pe lume e în stare să privească drept în față, fără să-și piardă lumina ochilor, începutul și sfârșitul lumii? La început nu era Cuvântul, cum predică sufletele strivite sub greutatea trupului, nici Fapta, nici mâna Creatorului mânjită de lutul vieții; la început era Focul, iar la sfârșit nu va fi nici nemurirea, nici răsplata, raiul sau iadul; la sfârșit va fi Focul. Între aceste două focuri, iubite străbun, mărșăluiam, luptam, urmând porunca Focului, folosindu-l pentru a face din trup o flacără, din gândire o flacără; o flacără din speranță și disperare, din onoare și dezonoare, din glorie. Tu mergeai înaintea mea și eu te urmam. Tu m-ai învățat că flacăra noastră lăuntrică, potrivnică legii trupului, se aprinde tot mai mult de-a lungul anilor. Iată de ce te admiram: cu cât anii treceau, deveneai mai îndârjit, cu cât erai mai aproape de abis, inima ta era mai puternică. Aruncai trupuri, sfinți, seniori, călugări, în creuzetul privirii tale, le topeai ca pe metale și, curățindu-le de rugină, scoteai aur curat din sufletul lor. Care suflet? Flacăra – văpaia care ne-a dat naștere și văpaia care ne va nimici.

**********

Recomand: Raport către El Greco, de Nikos Kazantzakis, Ed. Humanitas Fiction, 2012.

Citește Ana Maria Tomescu.

Cine trăiește prin mine / Lev Tolstoi

Simt o bucurie / Și parcă-mi vine să plâng / Așa-mi vine să mă arunc / În brațele veșniciei.

Când crezi în iubire, n-ai ce să ceri. Trebuie doar să faci.

La început trebuie să te delimitezi net de părerea oamenilor, așa încât părerea falsă, umilitoare a celorlalți despre tine să nu te atingă. Vei fi înspăimântat și singuratic, dar dacă reușești să treci peste asta, să pui totul înaintea lui Dumnezeu din tine, înaintea conștiinței tale, cât de puternic, de ferm și de liber vei fi! Nebunia întru Hristos e mare lucru.

Ni se pare că avem multe, foarte multe lucruri de făcut. Dar nu-i adevărat. Există unul singur, munca asupra ta, purificarea, eliberarea în tine a ”eului” divin. Această muncă e plină de bucurie, lipsită de grabă, îți stă mereu la îndemână, iar pe măsură ce te trudești se săvârșește mereu și nu se isprăvește niciodată.

Am trăit îndeajuns ca să înțeleg că nu eu sunt cel care trăiește, ci Dumnezeu trăiește prin mine.

***********

Recomand ”Despre Dumnezeu și om”, Lev Tolstoi, Ed. Humanitas, 2017.

”Our ring” – Fotografie de Ana Maria Tomescu.

Despre Teologie în ”Doctor Faustus” / Thomas Mann

Există și o disciplină în care regina filosofie devine ea însăși servitoare, devine știință auxiliară sau, academic vorbind, ”specialitate secundară”, și aceasta este teologia. Acolo unde dragostea de înțelepciune se ridică la contemplarea esenței supreme, la izvorul originar al ființei, la învățătura despre Dumnezeu și despre cele dumnezeiești, acolo, s-ar putea spune, este culmea demnității științifice, acolo este atinsă cea mai înaltă și cea mai nobilă sferă de cunoaștere, piscul gândirii; țelul cel mai elevat al intelectului înaripat. Cel mai elevat, pentru că aici, toate științele profane, de pildă chiar filologia, și cu ea și istoria, și altele, devin simple instrumente în slujba cunoașterii celor sfinte – și chiar și acesta e un țel ce trebuie urmărit cu adâncă umilință, căci, precum spun cuvintele Scripturii: ”Este mai presus de orice rațiune”, iar spiritul omului ajunge la o mai cucernică, mai fidelă supunere decât i-ar fi fost impusă de orice altă savantă îngrădire profesională.

******

Recomand Doctor Faustus, Thomas Mann, Ed. Rao 2013.

Illo Tempore, fotografie de Ana Maria Tomescu.

Impulsul fundamental către cunoaștere / Rudolf Steiner

”Ah, două suflete-mi sălășluiesc în piept, / Ce vor necontenit să se dezbine / Unul de-o aspră poftă de dragoste umplut / Cu ghearele-ncleștate, în lume se împlântă, / Iar celălalt vânjos, desprins de lut, / Spre plaiul `nalților strămoși se-avântă.” – Faust, Goethe (trad. Șt.Aug.Doinaș)

Goethe exprimă aici o trăsătură de caracter adânc înrădăcinată în natura omenească. Omul nu este o ființă unitar organizată. El pretinde întotdeauna mai mult decât îi dă lumea de bunăvoie. Natura ne-a înzestrat cu necesități – dintre acestea, sunt unele a căror satisfacere ea o lasă pe seama activității noastre.

S-ar părea că suntem născuți pentru a fi mereu nemulțumiți. Setea noastră de cunoaștere nu este decât un caz particular al acestei nemulțumiri. (…) Nu suntem mulțumiți cu ceea ce ne prezintă natura în fața simțurilor. Căutăm ”explicația fenomenelor”. Iar ceea ce căutăm în plus, dincolo de ceea ce vedem nemijlocit în lucruri, scindează întreaga noastră ființă în două: devenim conștienți de antiteza dintre noi și lume. Ne situăm față de lume ca o ființă independentă. Universul ne apare în antiteza ”eu și lumea”.

Cu toate acestea, întreaga strădanie spirituală a omenirii constă în construirea unei punți între ”noi” și ”lume”. Istoria vieții spiritule este o căutare permanentă a unității dintre noi și lume. Religia, arta și știința urmăresc aceeași țintă. Pe cât este de adevărat că ne-am înstrăinat de natură, pe atât de adevărat este că simțim că ne aflăm în natură și că îi aparținem. Ceea ce trăiește în noi nu poate fi decât propria ei acțiune. Și trebuie să regăsim drumul înapoi spre ea. O simplă reflecție ne poate indica acest drum. E drept că noi ne-am desprins de natură dar, cu prilejul acestei detașări, cu siguranță am luat ceva din ea în propria noastră ființă.

Trebuie să descoperim esența naturii din noi înșine și atunci vom afla iarăși legătura dintre noi și lume.

***************

Pentru mai mult din acest subiect, recomand volumul ”Filosofia libertății”, Rudolf Steiner, Ed. Univers Enciclopedic, 2011.

Studiu, foto de Ana Maria Tomescu.