Dă-mi să devin nimic / Simone Weil

Nu posedăm decât lucrurile la care renunțăm. Cele la care nu renunțăm ne scapă. În sensul acesta, nu putem poseda nimic fără să trecem prin Dumnezeu. (…) Odată ce am înțeles că suntem nimic, ținta tuturor eforturilor e să devenim nimic. Acestui scop îi este dedicată suferința acceptată, acestui scop îi este dedicată acțiunea, acestui scop îi este dedicată rugăciunea. Dumnezeul meu, dă-mi să devin nimic.

Bobul de grâu trebuie să moară ca să elibereze energia ce o poartă în sine și din ea să se formeze alte combinații. La fel, noi trebuie să murim pentru a elibera energia atașată, pentru a poseda o energie liberă, susceptibilă să se modeleze pe adevăratul raport al lucrurilor.

Extrema dificultate pe care o resimt adesea când e să împlinesc cea mai măruntă acțiune e o favoare ce mi se acordă. Fiindcă așa, prin acțiuni obișnuite și fără să stârnesc atenția, pot tăia rădăcinile arborelui. Oricât de indiferent ai fi față de opinia comună, acțiunile extraordinare conțin un stimulent cu totul absent în cele obișnuite. A afla o dificultate extraordinară în împlinirea unei acțiuni obișnuite e o favoare pentru care trebuie să fii recunoscător. Nu trebuie să ceri dispariția acestei dificultăți; trebuie să implori harul de a o utiliza. În general, a nu dori dispariția niciuneia dintre aceste mizerii, a dori harul care le transfigurează.

Suferințele fizice (și privațiunile) sunt deseori pentru oamenii curajoși o încercare a puterii de a îndura și a tăriei sufletești. Dar ele pot fi folosite și mai bine. Să nu fie deci pentru mine încercări. Să fie o dovadă sensibilă a mizeriei umane. Să le îndur într-un mod absolut pasiv. Orice s-ar întâmpla, cum aș putea socoti vreodată nenorocirea prea mare de vreme ce rana ei și coborârea la care te condamnă permit cunoașterea mizeriei umane, cunoaștere care e poarta oricărei înțelepciuni?

Însă plăcerea, fericirea, prosperitatea, dacă știi să recunoști în ele ceea ce vine de altundeva (de la întâmplare, din împrejurări), pot da și ele mărturii despre mizeria omenească. A le utiliza în acest scop. A utiliza chiar harul, în aspectul său de fenomen sensibil. A fi nimic pentru a fi la locul tău adevărat în întreg.

Renunțarea îți cere să treci prin spaime echivalente cu cele pe care ți le-ar pricinui în realitate pierderea tuturor ființelor dragi și a tuturor bunurilor, inclusiv a facultăților și a achizițiilor în materie de ordine, a credințelor referitoare la ceea ce e bine, la ceea ce e stabil, etc. Iar toate acestea nu trebuie să le părăsești singur, trebuie să le pierzi – ca Iov. Însă energia astfel separată de obiectul ei nu trebuie cheltuită în oscilații, degradată. Spaima trebuie să fie deci mult mai mare decât în nenorocirea reală, ea nu trebuie nici fărâmițată de-a lungul timpului, nici îndreptată către vreo speranță.

Atunci când pasiunea iubirii ajunge până la nivelul energiei vegetative, apar cazuri de tip Phedra, Arnolphe, etc. ”Și simt aici în mine că trebuie să crăp…” Hippolyte e într-adevăr mai necesar, în sens literal, pentru viața Phedrei decât este necesară hrana. Pentru ca iubirea de Dumnezeu să pătrundă atât de jos, e nevoie ca natura să fi îndurat violența ultimă. Iov, Crucea… Iubirea Phedrei, a lui Arnolphe este impură. O iubire care ar coborî atât de jos și care ar fi pură… A deveni nimic până la nivel vegetativ; atunci Dumnezeu devine pâine.

Dacă ne considerăm propria ființă într-un moment determinat – clipa prezentă, separată de trecut și de viitor – suntem incoenți. Nu putem fi, în acea clipă, decât ceea ce suntem: orice progres implică o durată. Stă în ordinea lumii, în acea clipă, să fim așa cum suntem. A izola astfelo clipă înseamnă iertarea. Însă această izolare înseamnă detașare.

Nu există decât două clipe de nuditate și de puritate desăvârșite în viața omului: nașterea și moartea. Nu poți adora pe Dumnezeu sub forma umană fără a pângări dumnezeirea decât ca nou-născut ori muribund.

Moarte. Stare de tipul clipei, fără trecut și fără viitor. Indispensabilă pentru accesul la eternitate.

***********************

Recomand: Simone Weil, Greutatea și harul, Ed. Humanitas, București, 2003.

Simone Weil (1909-1943), French philosopher, mystic and political activist.

Impulsul fundamental către cunoaștere / Rudolf Steiner

”Ah, două suflete-mi sălășluiesc în piept, / Ce vor necontenit să se dezbine / Unul de-o aspră poftă de dragoste umplut / Cu ghearele-ncleștate, în lume se împlântă, / Iar celălalt vânjos, desprins de lut, / Spre plaiul `nalților strămoși se-avântă.” – Faust, Goethe (trad. Șt.Aug.Doinaș)

Goethe exprimă aici o trăsătură de caracter adânc înrădăcinată în natura omenească. Omul nu este o ființă unitar organizată. El pretinde întotdeauna mai mult decât îi dă lumea de bunăvoie. Natura ne-a înzestrat cu necesități – dintre acestea, sunt unele a căror satisfacere ea o lasă pe seama activității noastre.

S-ar părea că suntem născuți pentru a fi mereu nemulțumiți. Setea noastră de cunoaștere nu este decât un caz particular al acestei nemulțumiri. (…) Nu suntem mulțumiți cu ceea ce ne prezintă natura în fața simțurilor. Căutăm ”explicația fenomenelor”. Iar ceea ce căutăm în plus, dincolo de ceea ce vedem nemijlocit în lucruri, scindează întreaga noastră ființă în două: devenim conștienți de antiteza dintre noi și lume. Ne situăm față de lume ca o ființă independentă. Universul ne apare în antiteza ”eu și lumea”.

Cu toate acestea, întreaga strădanie spirituală a omenirii constă în construirea unei punți între ”noi” și ”lume”. Istoria vieții spiritule este o căutare permanentă a unității dintre noi și lume. Religia, arta și știința urmăresc aceeași țintă. Pe cât este de adevărat că ne-am înstrăinat de natură, pe atât de adevărat este că simțim că ne aflăm în natură și că îi aparținem. Ceea ce trăiește în noi nu poate fi decât propria ei acțiune. Și trebuie să regăsim drumul înapoi spre ea. O simplă reflecție ne poate indica acest drum. E drept că noi ne-am desprins de natură dar, cu prilejul acestei detașări, cu siguranță am luat ceva din ea în propria noastră ființă.

Trebuie să descoperim esența naturii din noi înșine și atunci vom afla iarăși legătura dintre noi și lume.

***************

Pentru mai mult din acest subiect, recomand volumul ”Filosofia libertății”, Rudolf Steiner, Ed. Univers Enciclopedic, 2011.

Studiu, foto de Ana Maria Tomescu.