Capacitatea de a deveni subiect al dragostei divine, adică dumnezeu prin har, trebuie să corespundă cu chipul lui Dumnezeu în om, iar starea actuală de subiect al acestei dragoste – cu asemănarea Lui. În sine, capacitatea omului de a deveni subiect al dragostei divine înseamnă capacitatea lui de-a o primi în măsură tot mai sporită prin eforturi proprii de a o manifesta ca pe ceva propriu. Obiectul nu o poate primi, nu și-o poate însuși și manifesta ca a lui. Trebuie o anumită activitate în acest scop, pe care faptul că dragostea vine ca un dar nu o exclude. Putința de a primi ceva și de a manifesta ca o însușire proprie este caracteristica subiectului în general. Omul este subiect chiar și înainte de a fi purtătorul dragostei divine, dar subiect deplin devine de-abia prin primirea și manifestarea ei.
*************
Recomand: Dumitru Stăniloae, Iisus Hristos sau restaurarea omului, Opere complete 4, Ed. Basilica, București, 2013.
Capacitatea noastră de a cunoaște și de a iubi este în esență și în mod efectiv limitată, asemenea capacității de a acționa fizic, fiindcă nu poate realiza nicio cunoaștere, nicio iubire infinită, nici ca număr, nici ca mărime, la fel cum noi nu putem realiza o activitate fizică infinită. (Dacă am avea capacități cu adevărat infinite, esența noastră s-ar confunda cu cea a lui Dumnezeu). Așadar dorința noastră nemărginită de a cunoaște (deci de a concepe) și de a iubi nu poate fi nicicând satisfăcută de realitate ori de faptul că facultatea noastră de cunoaștere și iubire are în mod real un obiect infinit (în măsura în care infinitul există, și poate fi posedat). Ea poate fi satisfăcută numai de iluzii (fie idei false, fie falsa convingere de a cunoaște și iubi, de a poseda și a te desfăta) ori de distracție, adică de preocupări: cele două mari instrumente folosite de natură pentru fericirea noastră.
”Ah, două suflete-mi sălășluiesc în piept, / Ce vor necontenit să se dezbine / Unul de-o aspră poftă de dragoste umplut / Cu ghearele-ncleștate, în lume se împlântă, / Iar celălalt vânjos, desprins de lut, / Spre plaiul `nalților strămoși se-avântă.” – Faust, Goethe (trad. Șt.Aug.Doinaș)
Goethe exprimă aici o trăsătură de caracter adânc înrădăcinată în natura omenească. Omul nu este o ființă unitar organizată. El pretinde întotdeauna mai mult decât îi dă lumea de bunăvoie. Natura ne-a înzestrat cu necesități – dintre acestea, sunt unele a căror satisfacere ea o lasă pe seama activității noastre.
S-ar părea că suntem născuți pentru a fi mereu nemulțumiți. Setea noastră de cunoaștere nu este decât un caz particular al acestei nemulțumiri. (…) Nu suntem mulțumiți cu ceea ce ne prezintă natura în fața simțurilor. Căutăm ”explicația fenomenelor”. Iar ceea ce căutăm în plus, dincolo de ceea ce vedem nemijlocit în lucruri, scindează întreaga noastră ființă în două: devenim conștienți de antiteza dintre noi și lume. Ne situăm față de lume ca o ființă independentă. Universul ne apare în antiteza ”eu și lumea”.
Cu toate acestea, întreaga strădanie spirituală a omenirii constă în construirea unei punți între ”noi” și ”lume”. Istoria vieții spiritule este o căutare permanentă a unității dintre noi și lume. Religia, arta și știința urmăresc aceeași țintă. Pe cât este de adevărat că ne-am înstrăinat de natură, pe atât de adevărat este că simțim că ne aflăm în natură și că îi aparținem. Ceea ce trăiește în noi nu poate fi decât propria ei acțiune. Și trebuie să regăsim drumul înapoi spre ea. O simplă reflecție ne poate indica acest drum. E drept că noi ne-am desprins de natură dar, cu prilejul acestei detașări, cu siguranță am luat ceva din ea în propria noastră ființă.
Trebuie să descoperim esența naturii din noi înșine și atunci vom afla iarăși legătura dintre noi și lume.
***************
Pentru mai mult din acest subiect, recomand volumul ”Filosofia libertății”, Rudolf Steiner, Ed. Univers Enciclopedic, 2011.
