Acela care, în viață, a fost păstor, a devenit după moarte păun – Visul mamei lui Dante / Giovanni Boccaccio

Totul despre visul mamei lui Dante

În timp ce era însărcinată, nobila femeie s-a visat la picioarele unui laur uriaș, alături de un izvor limpede, dând naștere unui fiu care, hrănindu-se cu fructele ce cădeau din copac și cu apa din izvor, s-a preschimbat apoi într-un păstor voinic și tare doritor de frunzele laurului sub care se afla; și în vreme ce el se silea să ajungă la ele, ei i se părea că o să cadă; preschimbându-se îndată după asta, i se păruse însă că nu-l mai vede pe el, ci un minunat păun în care acesta se schimbase. Tulburată de această minunăție, nobila femeie își întrerupse somnul cel dulce, fără să mai vadă nimic în legătură cu fiul său.

Lămurirea visului

Împinsă de însăși milostivirea sa, dumnezeiasca bunătate, care ab eterno prevede orice lucru viitor ca pe unul prezent, obișnuiește ca, ori de câte ori natura, slujitoarea lui universală, stă să săvârșească ceva nemaipomenit printre muritori, să ne facă atenți printr-o dovadă oarecare, fie prin semne, fie în vis, fie în alt chip, pentru ca din această prevestire să luăm învățătură că Stăpânul firii, făcătorul tuturor lucrurilor, este atoateștiutor, iar dacă ne gândim bine, o asemenea prevestire a fost făcută cu prilejul venirii pe lume a acestui poet de care atât de mult am vorbit mai sus. Și cui putea să-i fie făcută, pentru a o înțelege și a o primi cu mai multă dragoste, decât aceleia care trebuia să-i fie mamă celui vestit și care îi și era? Sigur că nimănui altcuiva decât ei. Iar ceea ce i s-a arătat ei ne este cunoscut prin cele scrise mai sus, dar ceea ce Domnul a înțeles prin aceasta trebuie privit cu un ochi mai pătrunzător. Femeii i se părea așadar că stă să nască un fiu, și sigur că asta și făcu la puțină vreme după vedenia pe care a avut-o. Ce vrea însă să însemne laurul cel înalt, sub care se petrece nașterea, rămâne de văzut.

Este părerea astrologilor și a filozofilor pricepuți în tainele firii că toate corpurile inferioare iau naștere, se hrănesc și se călăuzesc datorită puterii și înrâuririi corpurilor superioare, atunci când atotputernica rațiune, luminată de mila dumnezeiască, nu se împotrivește. Din această pricină, văzând care corp superior ar fi mai puternic, în punctul unde se înalță deasupra orizontului în ceasul în care se naște cineva, se spune că noul-născut se va potrivi întru totul după corpul acela mai puternic, dar mai ales după însușirile acestuia. De aceea, prin laurul sub care femeii i se părea că-l va aduce pe lume pe Dante al nostru, mi se pare că trebuie înțeleasă conjunctura în care se aflau planetele la nașterea lui, arătându-se în asemenea fel, încât să dovedească mărinimie și elocvență poetică; aceste două lucruri le înfățișează laurul – arborele lui Febus – cu ale cărui frunze poeții obișnuiesc să se încunune, precum îndeajuns s-a arătat mai sus. Fructele laurului, cu care se hrănea pruncul nou-născut, le socot a fi urmările unei asemenea dispoziții a cerului, pe care am arătat-o: ele sunt cărțile de poezie și învățăturile lor, cu care cărți și doctrine a fost hrănit din belșug, adică instruit, Dante al nostru.

Izvorul cel limpede, din a cărui apă i se părea că bea acesta, socot că nu poate fi altceva decât rodnicia învățăturilor filozofiei morale și naturale; și precum izvorul ia naștere din rodnicia ascunsă în sânul pământului, tot astfel și aceste învățături își au cauza și esența în nenumărate argumente demonstrative, care ar putea fi asemuite cu rodnicia pământului – fără de care nicio știință nu-și poate afla loc în mintea cuiva dacă nu este orânduită și pregătită de către demonstrațiile filozofice. De aceea, putem foarte bine să spunem că el odată cu apa cea limpede, adică cu filozofia, își așează în stomacul său, adică în mintea sa, fructele cu care se hrănește, adică poezia, pe care, după cum s-a mai spus, o studia cu toată râvna.

Grabnica lui transformare în păstor ne arată strălucirea minții sale; căci el a fost de la bun început atât de deosebit și de bine înzestrat, încât într-un scurt răstimp a cuprins prin învățătură tot ceea ce-i trebuia ca să devină păstor, adică dătător de hrană pentru celelalte minți lipsite de așa ceva. Și după cum poate oricine să-și dea seama destul de ușor, există două feluri de păstori: unii sunt păstori trupești, ceilalți sunt păstori sufletești. Păstorii trupești sunt și ei de două feluri, din care primul este al celor cărora în popor li se spune de către toată lumea ”păstori”, adică păzitori ai oilor, ai boilor și ai oricăror alte dobitoace; al doilea este al capilor de familie, prin grija cărora se cade să fie hrănite, păzite și conduse turmele fiilor, ale slujitorilor și ale celorlalți care atârnă de ei. Tot astfel, păstorii sufletești pot să fie și ei de două feluri, din care unul este al celor care hrănesc sufletele celor vii cu cuvântul lui Dumnezeu, iar aceștia sunt prelații, predicatorii și preoții, în paza cărora sunt încredințate sufletele nestatornice ale tuturor celor ce se află sub acea îndrumare ce-i este rânduită oricui; celălalt fel este al celor care, stăpâni peste o desăvârșită învățătură, fie citind cele scrise de cei din trecut, fie scriind din nou ceea ce li se pare a fi ori nu destul de limpede dovedit, ori scăpat din vedere, dau învățătură sufletelor și minților ascultătorilor sau cititorilor, și care, mai întotdeauna, sunt numiți doctori ai cine știe cărei facultăți. Un asemenea păstor ajunse repede și poetul nostru, adică în scurt timp. Iar ca dovadă că acesta este adevărul, lăsând deoparte celelalte opere alcătuite de el, să ne uităm numai la Comedia sa, care, cu dulceața și frumusețea textului, hrănește nu numai pe bărbați, dar și pe copii și femei; iar cu minunata gingășie a unor deosebit de adânci tâlcuri ce se ascund în ea, odihnește și hrănește – după ce le-a ținut parcă unite – cele mai alese minți. (…)

În continuare se spune că, din păstor, l-a văzut preschimbându-se pe neașteptate în păun; prin această schimbare putem înțelege foarte bine moștenirea sa care, oricât ar exista în celelalte opere ale sale, cel mai deplin trăiește în a sa Comedie, care, dacă vom privi atât însușirile ei, cât și pe cele ale păunului, este după câte cred eu, aidoma întru totul acestuia. După cât se vede, printre altele, păunul are patru însușiri mai de seamă. Prima este aceea că are pene îngerești, iar în ele are o sută de ochi; a doua este că are picioare urâte și mersul tăcut; a treia este că are un glas îngrozitor pentru auz; a patra și ultima este că are o carne înmiresmată și care nu e supusă stricăciunii. Aceste patru însușiri le are în ea pe deplin și Comedia poetului nostru; dar, fiindcă ordinea aceasta nu poate fi urmată în chip potrivit, le voi analiza când pe una, când pe alta, după cum îmi va veni mai bine, și voi începe cu cea din urmă.

Spun că înțelesul Comediei noastre este asemănător cărnii de păun, pentru că el, indiferent dacă vei spune că este teologic sau moral, și-n orice parte a cărții îți va plăcea este adevăr simplu și de neclintit, care, nu numai că nu este supus stricăciunii dar, cu cât va fi mai cercetat, cu atât mai mult le va oferi cercetătorilor mireasma nestricatei sale curățenii.

Am spus că această carne este acoperită de pene îngerești; și spun ”îngerești” nu fiindcă aș ști că îngerii au pene de acest fel sau altcumva, dar, bănuind – ca orice muritor – și auzind că îngerii zboară, socotesc că trebuie să aibă pene; și fiindcă dintre păsările noastre nu cunosc alte pene nici mai frumoase, nici mai neobișnuite și nici măcar ca acelea ale păunului, îmi închipui că îngerii trebuie să le aibă la fel; și totuși nu le numesc pe ale îngerilor după ale păunului, ci pe ale păunului după ale îngerilor, fiindcă îngerul este o pasăre mai nobilă decât păunul. Prin penele cu care este acoperit acest trup, înțeleg frumusețea neobișnuitei povești, care răsună în învelișul cuvintelor Comediei: cum ar fi faptul că a coborât în Infern și a văzut înfățișarea locurilor și chipul în care o duc cei de acolo; că s-a suit pe muntele Purgatoriului și a dat ascultare plânsetelor și vaietelor celor ce trag nădejde să ajungă sfinți; că de aici s-a urcat în Paradis și a văzut slava de nedescris a celor preafericiți – poveste atât de frumoasă și atât de neobișnuită încât n-a mai fost nici gândită, nici auzită de nimeni vreodată; și împărțită în o sută de Cânturi, așa cum unii spun că păunul are în coadă o sută de ochi; iar Cânturile acestea deosebesc în chip tot atât de lămurit diferitele părți ale expunerii pe cât ochii deosebesc culorile sau diversitatea lucrurilor care le stau în față. Așadar, carnea păunului nostru este cu adevărat acoperită cu pene îngerești.

Mai are totodată păunul picioarele urâte și mersul liniștit: lucrurile acestea se potrivesc foarte bine și pentru Comedia autorului nostru, căci așa cum întregul trup pare să se sprijine pe picioare, tot astfel prima facie (la prima înfățișare) se pare că orice operă scrisă se sprijină pe chipul în care se vorbește în ea; iar față de înaltul și măiestritul stil literar, pe care-l folosește orice alt poet, limba vulgară în care, și pe care se sprijină toate mădularele Comediei, este urâtă, cu toate că e mai frumoasă decât celelalte și mai potrivită cu mințile celor de astăzi. Mersul liniștit înseamnă modestia stilului, care în ”comedie” se cere în chip obligatoriu, așa cum bine știu cei care pricep ce va să zică o ”comedie”.

În sfârșit, spun că glasul păunului este îngrozitor; cu toate că, la prima vedere, gingășia cuvintelor poetului nostru este mare, nu încape îndoială că, pentru cel care va privi cu atenție miezul lor, glasul păunului i se va potrivi foarte bine și lui Dante. Cine strigă oare mai cumplit decât el, atunci când prin născociri de o mare asprime înfierează păcatele multora dintre cei vii și le pedepsește pe ale celor care s-au dus de pe lume? Care glas este mai cumplit pentru cel ce stă să cadă în păcat, decât al celui care-l pedepsește? Niciunul, desigur. Cu arătările sale, el îi sperie pe cei buni și-i umple de groază pe cei ticăloși; iată dece, prin felul cum îl folosește aici, se poate spune pe bună dreptate că are un glas cumplit. Din această pricină, ca și din altele mai sus arătate, apare destul de lămurit că acela care, în viață, a fost păstor, a devenit după moarte păun, așa cum se poate crede că i-a fost arătat prin inspirație divină, iubitei sale mame, în timpul somnului. (…)

Se cade ca atât cât am spus eu să fie de ajuns, iar ceea ce lipsește să rămână în grija urmașilor mei.

********************************

Recomand: Giovanni Boccaccio, Viața lui Dante, Ed. Litera, Oradea, 1994. Pentru această ediție s-a preluat textul apărut în Editura pentru Literatură Universală în anul 1965.

Giovanni Boccaccio (1313-1375) – scriitor, poet italian. Portret de Andrea del Castagno, 1450 (sursa foto: wikipedia)

Dă-mi să devin nimic / Simone Weil

Nu posedăm decât lucrurile la care renunțăm. Cele la care nu renunțăm ne scapă. În sensul acesta, nu putem poseda nimic fără să trecem prin Dumnezeu. (…) Odată ce am înțeles că suntem nimic, ținta tuturor eforturilor e să devenim nimic. Acestui scop îi este dedicată suferința acceptată, acestui scop îi este dedicată acțiunea, acestui scop îi este dedicată rugăciunea. Dumnezeul meu, dă-mi să devin nimic.

Bobul de grâu trebuie să moară ca să elibereze energia ce o poartă în sine și din ea să se formeze alte combinații. La fel, noi trebuie să murim pentru a elibera energia atașată, pentru a poseda o energie liberă, susceptibilă să se modeleze pe adevăratul raport al lucrurilor.

Extrema dificultate pe care o resimt adesea când e să împlinesc cea mai măruntă acțiune e o favoare ce mi se acordă. Fiindcă așa, prin acțiuni obișnuite și fără să stârnesc atenția, pot tăia rădăcinile arborelui. Oricât de indiferent ai fi față de opinia comună, acțiunile extraordinare conțin un stimulent cu totul absent în cele obișnuite. A afla o dificultate extraordinară în împlinirea unei acțiuni obișnuite e o favoare pentru care trebuie să fii recunoscător. Nu trebuie să ceri dispariția acestei dificultăți; trebuie să implori harul de a o utiliza. În general, a nu dori dispariția niciuneia dintre aceste mizerii, a dori harul care le transfigurează.

Suferințele fizice (și privațiunile) sunt deseori pentru oamenii curajoși o încercare a puterii de a îndura și a tăriei sufletești. Dar ele pot fi folosite și mai bine. Să nu fie deci pentru mine încercări. Să fie o dovadă sensibilă a mizeriei umane. Să le îndur într-un mod absolut pasiv. Orice s-ar întâmpla, cum aș putea socoti vreodată nenorocirea prea mare de vreme ce rana ei și coborârea la care te condamnă permit cunoașterea mizeriei umane, cunoaștere care e poarta oricărei înțelepciuni?

Însă plăcerea, fericirea, prosperitatea, dacă știi să recunoști în ele ceea ce vine de altundeva (de la întâmplare, din împrejurări), pot da și ele mărturii despre mizeria omenească. A le utiliza în acest scop. A utiliza chiar harul, în aspectul său de fenomen sensibil. A fi nimic pentru a fi la locul tău adevărat în întreg.

Renunțarea îți cere să treci prin spaime echivalente cu cele pe care ți le-ar pricinui în realitate pierderea tuturor ființelor dragi și a tuturor bunurilor, inclusiv a facultăților și a achizițiilor în materie de ordine, a credințelor referitoare la ceea ce e bine, la ceea ce e stabil, etc. Iar toate acestea nu trebuie să le părăsești singur, trebuie să le pierzi – ca Iov. Însă energia astfel separată de obiectul ei nu trebuie cheltuită în oscilații, degradată. Spaima trebuie să fie deci mult mai mare decât în nenorocirea reală, ea nu trebuie nici fărâmițată de-a lungul timpului, nici îndreptată către vreo speranță.

Atunci când pasiunea iubirii ajunge până la nivelul energiei vegetative, apar cazuri de tip Phedra, Arnolphe, etc. ”Și simt aici în mine că trebuie să crăp…” Hippolyte e într-adevăr mai necesar, în sens literal, pentru viața Phedrei decât este necesară hrana. Pentru ca iubirea de Dumnezeu să pătrundă atât de jos, e nevoie ca natura să fi îndurat violența ultimă. Iov, Crucea… Iubirea Phedrei, a lui Arnolphe este impură. O iubire care ar coborî atât de jos și care ar fi pură… A deveni nimic până la nivel vegetativ; atunci Dumnezeu devine pâine.

Dacă ne considerăm propria ființă într-un moment determinat – clipa prezentă, separată de trecut și de viitor – suntem incoenți. Nu putem fi, în acea clipă, decât ceea ce suntem: orice progres implică o durată. Stă în ordinea lumii, în acea clipă, să fim așa cum suntem. A izola astfelo clipă înseamnă iertarea. Însă această izolare înseamnă detașare.

Nu există decât două clipe de nuditate și de puritate desăvârșite în viața omului: nașterea și moartea. Nu poți adora pe Dumnezeu sub forma umană fără a pângări dumnezeirea decât ca nou-născut ori muribund.

Moarte. Stare de tipul clipei, fără trecut și fără viitor. Indispensabilă pentru accesul la eternitate.

***********************

Recomand: Simone Weil, Greutatea și harul, Ed. Humanitas, București, 2003.

Simone Weil (1909-1943), French philosopher, mystic and political activist.

Lampa afumată a conștiinței / J.C. Larchet

Când a făcut Dumnezeu pe om – zice ava Dorotei – a sădit în el ceva dumnezeiesc, ca un gând mai fierbinte și luminos, având însușirea unei scântei ce luminează mintea și-i arată acesteia deosebirea binelui de rău. Aceasta se numește conștiință și ea este legea firii lui. Când conștiința noastră ne spune să facem ceva, și disprețuim glasul ei, și iarăși ne spune și nu facem, ci rămânem călcând-o pe ea, o astupăm, și nu mai poate să ne vorbească limpede de sub povara așezată asupra ei. Ci, ca o lampă afumată, începe să ne arate lucrurile mai încețoșat și mai întunecos; și din pricina înaintării păcatului nimeni nu-și mai poate vedea limpede fața sa, ci ca într-o apă tulburată de multe gunoaie. Așa ajungem să nu mai auzim cele ce ni le spune conștiința noastră, încât ne pare aproape că nici nu o mai avem. dar nu e nimeni care să nu o aibă. Căci e ceva dumnezeiesc, precum am spus, și nu se pierde niciodată, ci pururea ne aduce aminte de ceea ce suntem datori.

”Ce mai himeră e și omul ăsta? Ce lucru nemaiîntâlnit, ce monstru, ce haos, ce îngrămădire de împotriviri, ce miracol?! Judecător a toate, vierme neștiutor; vistiernic al adevărului, cloacă de îndoială și greșeli; slavă și lepădătură a universului. Cunoaște, așadar trufașule, ce paradox ești pentru tine însuți. Smerește-te, minte nevolnică; fire nătângă, taci; cunoaște că omul întrece omul infinit de mult, și află de la stăpânul tău adevăratu-ți rang, pe care nu ți-l știi. Ascultă-L pe Dumnezeu. Căci, pe scurt, de n-ar fi ajuns omul stricăcios, parte avea, în nevinovăția sa, în chip încredințat, și de adevăr, și de fericire. Dar uite, așa nenorociți cum suntem și în starea noastră lipsită de orice măreție, știm ce-i fericirea, dar n-o putem avea; simțim ce-i adevărul, dar stăpânim minciuna; și așa, nici proști cu totul, nici știutori deplin, vădit e că am avut cândva oarece desăvârșire, dar, din păcate, am căzut din ea.” (Pensées, Ed. Brunschvicg)

***************************

Recomand: Inconștientul spiritual – Adâncul neștiut al inimii, Jean-Claude Larchet, Ed. Sophia, București, 2009

Ce sera la nuit – Photo by Bruno Legeai (#lenophoto)

Noi am inventat iubirea? / Jonathan Black

Când luptăm sau când iubim, călcăm pe urmele zeilor și ale îngerilor, urmând modelele pline de sensuri pe care ei ni le-au oferit. Nicio poveste celebră nu este doar fantezie și iluzie. (…) Dar pe naratorii poveștilor nu-i interesa lumea materială așa cum a ajuns să ne intereseze pe noi de la revoluția științifică încoace. Pentru ei, Marele Miracol nu consta în complexitatea lumii exterioare, cât în frumusețea și în complexitatea lumii interioare, a experienței subiective.

Aceste povești spun istoria sufletului uman.

  • Din cauza pasiunii lui Venus pentru Adonis, dorința noastră poate fi uneori distructivă.
  • Din cauza faptului ca Loki (Lucifer la scandinavi) a furat un inel fermecat făurit de pitici, chiar și cei mai buni dintre noi pot deveni hrăpăreți și avari.
  • Datorită zeilor Odin și Mercur suntem înzestrați acum cu curiozitate intelectuală.
  • Datorită lui Moise, patima pentru dreptate ne străbate ca un fluviu năvalnic.
  • Datorita lui Buddha avem (suntem în stare de) compasiune pentru toate ființele.
  • Datorită lui Socrate avem capacitatea de a gândi liber.
  • Marii mistici ai Arabiei au arătat lumii deliciile iubirii senzuale și faptul că inima este un organ senzorial mai important decât ochii.
  • Povestea întemeietorilor medievali ai Hatha-Yoga este strâns legată de introducerea noțiunii de ”chakra” în gândirea mistică occidentală.
  • C.G. Jung, unul dintre cei doi mari oameni de știință ai modernității care au explorat sufletul omenesc, a fost îndrumat de un învățător fără trup (așa cum și Socrate a fost călăuzit de daimonul lui).

Trăim la punctul de întâlnire dintre două planuri – mental și fizic – și putem trece dintr-unul în altul. Ambele se întind departe și în întuneric și ne fac să ne punem întrebări despre viață și moarte, de unde venim și unde ne ducem. Filosofii s-au întrebat mereu care plan este pe primul loc, care e mai fiabil, mai ușor de cunoscut. Depind unul de celălalt în ceea ce privește existența lor? Cea mai profundă întrebare filosofică, având cele mai mari implicații în felul în care privim lumea, este următoarea: Ce a fost mai întâi, ce este esențial, ce este real: spiritul sau materia?

Noi am inventat iubirea?

************

Recomand: Jonathan Black, Istoria sacră, Ed. Nemira, 2014.

Louis-Jean-François Lagrenée
Pygmalion and Galatea

Impulsul fundamental către cunoaștere / Rudolf Steiner

”Ah, două suflete-mi sălășluiesc în piept, / Ce vor necontenit să se dezbine / Unul de-o aspră poftă de dragoste umplut / Cu ghearele-ncleștate, în lume se împlântă, / Iar celălalt vânjos, desprins de lut, / Spre plaiul `nalților strămoși se-avântă.” – Faust, Goethe (trad. Șt.Aug.Doinaș)

Goethe exprimă aici o trăsătură de caracter adânc înrădăcinată în natura omenească. Omul nu este o ființă unitar organizată. El pretinde întotdeauna mai mult decât îi dă lumea de bunăvoie. Natura ne-a înzestrat cu necesități – dintre acestea, sunt unele a căror satisfacere ea o lasă pe seama activității noastre.

S-ar părea că suntem născuți pentru a fi mereu nemulțumiți. Setea noastră de cunoaștere nu este decât un caz particular al acestei nemulțumiri. (…) Nu suntem mulțumiți cu ceea ce ne prezintă natura în fața simțurilor. Căutăm ”explicația fenomenelor”. Iar ceea ce căutăm în plus, dincolo de ceea ce vedem nemijlocit în lucruri, scindează întreaga noastră ființă în două: devenim conștienți de antiteza dintre noi și lume. Ne situăm față de lume ca o ființă independentă. Universul ne apare în antiteza ”eu și lumea”.

Cu toate acestea, întreaga strădanie spirituală a omenirii constă în construirea unei punți între ”noi” și ”lume”. Istoria vieții spiritule este o căutare permanentă a unității dintre noi și lume. Religia, arta și știința urmăresc aceeași țintă. Pe cât este de adevărat că ne-am înstrăinat de natură, pe atât de adevărat este că simțim că ne aflăm în natură și că îi aparținem. Ceea ce trăiește în noi nu poate fi decât propria ei acțiune. Și trebuie să regăsim drumul înapoi spre ea. O simplă reflecție ne poate indica acest drum. E drept că noi ne-am desprins de natură dar, cu prilejul acestei detașări, cu siguranță am luat ceva din ea în propria noastră ființă.

Trebuie să descoperim esența naturii din noi înșine și atunci vom afla iarăși legătura dintre noi și lume.

***************

Pentru mai mult din acest subiect, recomand volumul ”Filosofia libertății”, Rudolf Steiner, Ed. Univers Enciclopedic, 2011.

Studiu, foto de Ana Maria Tomescu.