(de)Spre nașterea lui Euforion, copilul spiritual / R. Steiner

După ce Faust a trăit evenimentele de la ”curtea imperială”, el începe să vadă ceea ce nu mai este prezent în lumea senzorială: spiritul Elenei, care a trăit în urmă cu multe secole. Ea nu mai poate fi găsită în lumea fizică. Faust trebuie să coboare în lumea spirituală. Mefisto deține cheia acestei lumi, dar nu poate intra el însuși în ea, el doar o poate descrie în mod intelectual.

Când privește spre lumea fizică, Faust vede toate lucrurile ca fiind limitate. Când intră în lumea spirituală, el ajunge la ceva din care ies toate lucrurile lumii fizice, așa cum iese gheața dintr-un iaz. La fel ca unul care, neputând vedea apa, ar zice: Aici nu e nimic altceva decât niște gheață, ea se condensează din nimic – tot așa, cel care nu cunoaște spiritul spune: aici sunt numai lucruri fizice. Mefisto este entitatea care trebuie să reprezinte intelectul; el stă aici, alături de Faust, așa cum azi, lângă cercetătorul spiritual stă gânditorul materialist, care spune: Ah, tu, cercetător spiritual, tu, teosof, tu vrei să privești într-o lume spirituală? Dar acolo, înăuntru, nu este absolut nimic, totul e născocirea unui vis. Toate acestea nu sunt nimic. – Acestui cercetător materialist, care vrea să construiască solid pe ceea ce revelează microscopul, telescopul, dar care vrea să nege tot ceea ce există în spatele fenomenelor fizice, cercetătorul spiritual îi strigă: Eu, în nimicul tău, nădăjduiesc să găsesc Universul! Așa stă gânditorul materialist față în față cu omul spiritual, care speră să găsească spiritul tocmai acolo unde celălalt nu vede nimic. Aceste două puteri își vor sta veșnic față în față. Și de la început Mefisto stă față în față cu Faust drept spiritul care poate conduce până la poartă, dar nu poate păși prin această poartă. Teosoful sau cercetătorul spiritual nu spune: Știința materialistă nu este nimic, ea e inutilă. El spune: Noi trebuie să luăm în serios această știință, s-o studiem, dar ea are numai cheia, ea ne conduce într-acolo unde poate fi găsită – abia acolo – viața spirituală adevărată.

Apoi Faust coboară în împărăția mumelor, în lumea spirituală; el reușește să aducă sus spiritul Elenei. Dar el nu e încă destul de matur pentru a uni în mod real acest spirit cu propriul suflet. De aici, scena în care în sufletul lui Faust se pune în mișcare pasiunea, scena în care el vrea să îmbrățișeze cu pasiune senzorială imaginea originară a Elenei. De aceea, acum el este respins. Așa i se întâmplă fiecăruia dintre aceia care vor să se apropie de lumea spirituală pe baza unor sentimente personale, egoiste. Faust trebuie să se maturizeze mai întâi. Imaginea originară a Elenei, partea nemuritoare, eternă, Faust a căutat-o deja, dar fiind încă lipsit de maturitate. De aceea, Goethe ne arată în partea a doua din Faust, cum trăiește sufletul între spirit și trup, cum e situat el între spiritul nemuritor și trup, care există între naștere și moarte.

Goethe spune: ”Mi-am scris Faust-ul meu în așa fel încât să poată fi reprezentat pe scenă; astfel încât imaginile pe care le ofer să fie interesante din punct de vedere exterior-senzorial, pentru acela care vrea să vadă numai în mod exterior-senzorial. Dar pentru inițiați, va fi vizibil faptul că în această parte a doua a lui Faust au fost întrețesute lucruri dintre cele mai profunde.”

Faust se unește cu lumea spirituală. Și acum nu se naște un copil obișnuit, ci se naște Euforion, care este în aceeași măsură o figură reală și un produs al fanteziei poetice. La fel de real ne pune în fața ochilor ceea ce se aprinde în suflet când el se unește cu lumea spirituală. Când sufletul pătrunde în misterele lumii spirituale, atunci în suflet există un moment al evoluției care are o mare importanță pentru acel suflet. Înainte ca sufletul să acceadă și la alte lucruri, el ajunge să simtă pentru clipe scurte unirea cu lumea spirituală; el ajunge să știe, pentru perioade de timp foarte scurte, ce este lumea spirituală. Și atunci, e ca și cum din cunoașterea spirituală s-ar naște un copil spiritual.

***************************

Recomand: Rudolf Steiner, Faust – Considerații spirituale – științifice, vol 1. Faust, Omul Căutător; Ed. Univers Enciclopedic Gold – Inițieri, București, 2012.

Le coin de ciel bleu – Photo: Bruno Legeai (#lenophoto)

Goethe în fața catedralei sau Cununia interiorului cu exteriorul / Rudolf Steiner

Deosebit de caracteristic este felul cum i-a apărut lui Goethe Domul din Strasbourg. În fața sufletului lui Goethe s-a așezat ideea acestei clădiri minunate și el a înțeles de ce fiecare linie este așa cum este. El a privit cu un văz spiritual, cu văzul dobândit prin aprofundarea sa anterioară de la Frankfurt, fiecare triunghi, fiecare colțișor al acestei clădiri remarcabile, a văzut că fiecare e parte a întregului și în sufletul său, ideea arhitectului a sărbătorit o reînviere și Goethe a crezut că recunoaște ceea ce se revărsase drept gând, drept idee în această operă arhitectonică. În sufletul lui Goethe s-a celebrat o cununie între ceea ce el dobândise ca percepții interioare și ceea ce și-a însușit ca procese exterioare ale lumii. De aceea, nu trebuie să ne mire faptul că, după ce a ajuns, mai târziu, la Weimar, el a abordat dintr-o altă direcție științele naturii, botanica, zoologia, osteologia, etc, pentru a privi acum toate lucrurile ca pe niște litere ce formează împreună cartea naturii, conducând spre misterele existenței. Așa au luat naștere studiile sale despre dezvoltarea plantelor, despre lumea animală, pe care le face acum căutând peste tot spiritul în spatele fenomenelor senzoriale ale existenței. Vedem, astfel, cum tocmai în cursul călătoriei prin Italia el a studiat, pe de o parte, arta, pe de altă parte, operele naturii, lumea plantelor, pentru a cunoaște spiritul ce pulsează în ea. Mărețe și frumoase sunt cuvintele pe care le-a scris el prietenilor săi, practicând în felul acesta, o știință spirituală a naturii. El a spus: ”O, aici toate mă întâmpină într-un mod nou; aș vrea să plec în India, pentru a privi în felul meu ceea ce a fost descoperit deja… Atâta e sigur, artiștii vechi au avut o cunoaștere a naturii și o noțiune la fel de sigură despre ceea ce ne putem reprezenta și despre felul cum ne putem reprezenta aceste lucruri, ca și Homer. Din păcate, numărul operelor de artă de prim rang e prea mic. Dar dacă le vezi pe acestea, nu mai ai altă dorință decât aceea de a le cunoaște bine și de a pleca apoi în pace. Aceste înalte opere de artă au fost produse totodată de oameni drept supremele opere ale naturii, după niște legi adevărate și naturale. Tot ce e arbitrar, închipuit, se prăbușește în sine; aici e necesitate, aici e Dumnezeu.”

Așa a ajuns Goethe să privească fiecare detaliu, printr-o muncă energică, plină de dăruire. Pe urmă, el a putut să aștepte liniștit clipa în care, din observațiile sale, a ieșit o adevărată știință spirituală, care ne vine apoi în întâmpinare, turnată în formă artistică și plăsmuită din nou în al său Faust.

******************************

Recomand: Rudolf Steiner, Faust – Considerații spirituale – științifice, vol 1. Faust, Omul Căutător; Ed. Univers Enciclopedic Gold – Inițieri, București, 2012.

”O, aici toate mă întâmpină într-un mod nou!” – Foto: Ana Maria Tomescu, în fotografie: Vera Simo (#verasimoangel)

Impulsul fundamental către cunoaștere / Rudolf Steiner

”Ah, două suflete-mi sălășluiesc în piept, / Ce vor necontenit să se dezbine / Unul de-o aspră poftă de dragoste umplut / Cu ghearele-ncleștate, în lume se împlântă, / Iar celălalt vânjos, desprins de lut, / Spre plaiul `nalților strămoși se-avântă.” – Faust, Goethe (trad. Șt.Aug.Doinaș)

Goethe exprimă aici o trăsătură de caracter adânc înrădăcinată în natura omenească. Omul nu este o ființă unitar organizată. El pretinde întotdeauna mai mult decât îi dă lumea de bunăvoie. Natura ne-a înzestrat cu necesități – dintre acestea, sunt unele a căror satisfacere ea o lasă pe seama activității noastre.

S-ar părea că suntem născuți pentru a fi mereu nemulțumiți. Setea noastră de cunoaștere nu este decât un caz particular al acestei nemulțumiri. (…) Nu suntem mulțumiți cu ceea ce ne prezintă natura în fața simțurilor. Căutăm ”explicația fenomenelor”. Iar ceea ce căutăm în plus, dincolo de ceea ce vedem nemijlocit în lucruri, scindează întreaga noastră ființă în două: devenim conștienți de antiteza dintre noi și lume. Ne situăm față de lume ca o ființă independentă. Universul ne apare în antiteza ”eu și lumea”.

Cu toate acestea, întreaga strădanie spirituală a omenirii constă în construirea unei punți între ”noi” și ”lume”. Istoria vieții spiritule este o căutare permanentă a unității dintre noi și lume. Religia, arta și știința urmăresc aceeași țintă. Pe cât este de adevărat că ne-am înstrăinat de natură, pe atât de adevărat este că simțim că ne aflăm în natură și că îi aparținem. Ceea ce trăiește în noi nu poate fi decât propria ei acțiune. Și trebuie să regăsim drumul înapoi spre ea. O simplă reflecție ne poate indica acest drum. E drept că noi ne-am desprins de natură dar, cu prilejul acestei detașări, cu siguranță am luat ceva din ea în propria noastră ființă.

Trebuie să descoperim esența naturii din noi înșine și atunci vom afla iarăși legătura dintre noi și lume.

***************

Pentru mai mult din acest subiect, recomand volumul ”Filosofia libertății”, Rudolf Steiner, Ed. Univers Enciclopedic, 2011.

Studiu, foto de Ana Maria Tomescu.