Fiecare dintre noi suntem un gol al dragostei / Sandu Tudor (părintele Daniil de la Rarău)

Rana de dragoste este o atingere înflăcărată și arzătoare prin care Dumnezeu ridică deodată sufletul la o înzestrare, la o posesie afectivă și simțită a Lui-Însuși, care se retrage apoi deodată.

Giovanni Battista Scaramelli

Dragostea este un simțământ foarte viu al prezenței lui Dumnezeu care prinde dintr-o dată sufletul. Asemenea unei dâre de foc, care luminează și arde în același timp, care dă inteligenței o cunoaștere mai vie despre desăvârșirile dumnezeiești și imprimă voinței un avânt mai puternic spre Cel Prea-Iubit care se abate, se ascunde de îndată.

Dragostea nu e o dorință de a avea vreo stăpânire asupra cuiva. Posesiunea e patimă, care poate urca până la mirajul dragostei, nălucirea unei iubiri. (…) Adevărata dragoste e o dăruire paradoxală de sine, care crește pe amândoi și pe toți și aduce desăvârșirea și împlinirea, o liberare a întâlnirii și unirii perfecte a Sfintei Înțelegeri.

În ceea ce numim de obicei o ”dragoste” – și care, de fapt, nu e decât o destul de amestecată varietate de patimă, bună-credință, vanitate, etc – e o neobișnuită izbucnire de putere. Această putere care țâșnește dincolo de patimă e de obicei la început și uneori și la sfârșitul acestei dragoste. Trecerea dincolo este, de fapt, atingerea dragostei. Ea e ca o adevărată spânzurare deasupra, peste condițiunea noastră umană, dezinteresată, generoasă, bună. Amintirea acestor clipe care țin foarte puțină vreme, e fericirea, lumina întregii vieți.

Prin bucuria dragostei omenești noi începem deja să ieșim din noi înșine, să ne înălțăm, să trecem dincolo de egoism, egocentrism. Artistul care se absoarbe în opera lui, savantul care descoperă adevărul, o părticică de taină a lui Dumnezeu, cunoaște bucuria în care personalitatea omenească se uită și se topește în ceea ce o depășește. Dar toate aceste bucurii au în ele umbre, neîmpliniri și neputințe nebănuite; ele sunt supuse dezamăgirii și neîmplinirii. Omul începe să bănuiască, să înțeleagă că fericirea trebuie să o caute dincolo de fericire, în suferința care curăță și dă aripi.

”Fericiți cei ce plâng. Fericiți cei ce veți fi prigoniți pentru Dreptate. Bucurați-vă și vă veseliți căci plata voastră multă este în Ceruri”. Dar ce este această răsplată? Fără îndoială, nu este ceva ce primim numai după moarte. Cerurile sunt și în noi. De aici, din sânul luptelor și întâmplărilor, suferințelor, se naște în noi, țâșnește viața care nu are sfârșit, fiindcă ea nu are nicio legătură cu Timpul.

Ca să cunoști pe Dumnezeu nu înseamnă să fii mare metafizician, ci să ai înțelegerea firii Sale, care e Dragostea. Cel mai mare chin al omului este această foame și sete ciudată când nu iubește și nu este iubit și care, la limită, este neputința de a trăi fără viață, fără Dumnezeu, adică fără dragoste. Lipsa aceasta paradoxală și nesfârșită, această înflămânzire și însetare de dreptate, de sfințenie, de Dumnezeu, e însăși ființa noastră. Fiecare dintre noi suntem un gol al dragostei. În dragoste, inima omului vrea să se lărgească, să cuprindă în sine, în viața sa alte vieți, vieți multe, toate viețile. Inima caută, ieșind din sine, să se topească, să se piardă pe sine în altul, să se scufunde în oceanul dragostei cosmice și dumnezeiești. A-ți pierde sufletul, ca să-l mântuiești – astfel e Legea Dragostei.

Puterile iubirii sunt adunate într-un centru personal, de taină; din el se pleacă și la el se întoarce. Sfânta fericire a dragostei este în această moarte neîncetată și înviere a eului personal.

************

Recomand: Dumnezeu-Dragoste / Caietele Preacuviosului Părinte Daniil de la Rarău (Sandu Tudor), Ed. Christiana, București, 2000.

Divine Love, photo by Bruno Legeai (#lenophoto)

Despre Teologie în ”Doctor Faustus” / Thomas Mann

Există și o disciplină în care regina filosofie devine ea însăși servitoare, devine știință auxiliară sau, academic vorbind, ”specialitate secundară”, și aceasta este teologia. Acolo unde dragostea de înțelepciune se ridică la contemplarea esenței supreme, la izvorul originar al ființei, la învățătura despre Dumnezeu și despre cele dumnezeiești, acolo, s-ar putea spune, este culmea demnității științifice, acolo este atinsă cea mai înaltă și cea mai nobilă sferă de cunoaștere, piscul gândirii; țelul cel mai elevat al intelectului înaripat. Cel mai elevat, pentru că aici, toate științele profane, de pildă chiar filologia, și cu ea și istoria, și altele, devin simple instrumente în slujba cunoașterii celor sfinte – și chiar și acesta e un țel ce trebuie urmărit cu adâncă umilință, căci, precum spun cuvintele Scripturii: ”Este mai presus de orice rațiune”, iar spiritul omului ajunge la o mai cucernică, mai fidelă supunere decât i-ar fi fost impusă de orice altă savantă îngrădire profesională.

******

Recomand Doctor Faustus, Thomas Mann, Ed. Rao 2013.

Illo Tempore, fotografie de Ana Maria Tomescu.